Mihai a coborât în sat cu pași repezi, simțind cum îi arde fața de nervi.Nu era vorba doar de casă. Era vorba de nedreptate.De faptul că oamenii nu mai țin la cuvântul lor, că „bătutul palmei” nu mai înseamnă nimic.
Când a ajuns la mașină, și-a dat seama că nu putea pleca așa.Nu după ce visase trei nopți la rând cum o să-și bea cafeaua în pridvor, cu miros de lemn vechi și liniște de sat.
A pornit motorul, dar nu a pus mașina în viteză.Stătea cu mâinile pe volan și se uita spre dealurile din față, întrebându-se de ce avea sentimentul că nu totul e pierdut.
Poate era Timofei.Motanul se lipise de el atunci, într-un fel ciudat, ca și cum ar fi vrut să-l aleagă.
Poate era casa în sine, care părea să-i spună „nu renunța”.
Sau poate era doar încăpățânarea lui tipică, aceea care îl făcuse să ridice pe cont propriu o afacere mică, dar cinstită, fără datorii la nimeni.
A oftat adânc, și în clipa aceea telefonul a vibrat.
Un număr necunoscut.
A ezitat. A răspuns.
— Domnu’ Mihai?… Nu știu dacă e un moment bun… dar trebuie să vă spun ceva.
O voce de femeie, emoționată.
— Sunt vecina de peste drum. Am auzit ce s-a întâmplat. Și… cred că ar trebui să știți adevărul.
Mihai a încremenit.Tonul ei era serios, aproape șoptit, ca și cum cineva ar fi putut s-o audă.
— Larișa nu a vândut casa cum spune. Sau, mă rog, nu încă… dar minte. Și nu e prima oară. Și cred că e important să știți înainte de a pleca.
Mihai s-a ridicat în scaun.Un val de speranță și furie i-a trecut prin piept.
— Ce anume minte? întreabă el, încercând să rămână calm.
— Casa… nu e chiar a ei. Nu singură. Are probleme cu actele. A încercat să v-o vândă repede, pe ascuns, ca să scape de o datorie. Dar azi dimineață a venit cineva… cineva care are drepturi la proprietate. Și cred că se teme să nu se afle.
Mihai simți cum i se leagă stomacul în nod.
— Cu alte cuvinte… nici nu putea să-mi vândă casa?
— Exact. Și, sincer… cred că ați scăpat de un necaz mare.
Mihai închise ochii o clipă.Nu se știa dacă să fie ușurat sau și mai nervos.
— Și totuși, continuă femeia, dacă chiar vă place casa… nu e totul pierdut. Există o cale legală să o cumpărați, dar nu de la ea. Trebuie vorbit cu adevăratul proprietar.
Mihai a tresărit.
— Și cine e?
O pauză scurtă, apoi:
— E bătrânul Stoica, fratele ei. Stă la azil, la Brașov. Ea n-a crezut că știe cineva… dar eu am aflat. Și chiar cred că ar trebui să vorbiți cu el. Omul este singur, dar corect. N-ar face nimănui o încurcătură.
În pieptul lui Mihai se aprindea din nou speranța.Mică, dar vie.
O casă pe care o crezuse pierdută… poate că nu era pierdută deloc.Poate că destinul îi dădea ocol ca să o primească pe calea dreaptă.
Și ceva îi spunea că bătrânul Stoica avea și el nevoie de cineva cinstit, nu de o soră care încerca să-l păcălească.
Mihai a pornit motorul din nou.De data asta știa încotro merge.
— Doamnă… vă mulțumesc. Poate că mi-ați schimbat viața.
— Nu, domnule Mihai, a zis ea cu o voce caldă. Doar v-am îndrumat. Restul faceți dumneavoastră.
A închis telefonul și a privit spre satul care rămânea în urmă.
Nu mai avea sentimentul că pleacă învins.Avea sentimentul că începe o luptă dreaptă.
Și pentru prima dată în multe zile, Mihai a zâmbit.
Nu larg, nu triumfător, ci cu liniștea omului care simte că tot răul a fost, de fapt, un drum spre ceva mai bun.
Un început nou, care abia se deschidea în fața lui.