…și atunci am înțeles că nu veniseră să bea un ceai.
Veniseră să măsoare viața mea.
Isabel stătea în mijlocul sufrageriei, privind în jur cu satisfacția unui agent imobiliar.
— Vezi? — îi spuse Ioanei. — Ți-am zis că încap toți trei. Biroul nici nu este folosit tot timpul.
— Ba este, — am răspuns scurt. — Lucrez de acasă două zile pe săptămână.
— Un birou se poate muta în dormitor, — ridică ea din umeri. — Important este că cei mici au nevoie de spațiu.
Marius nu spunea nimic.
Doar privea podeaua.
Toni deja împingea mașinuțe pe parchet, iar gemenele deschideau ușile dulapurilor, curioase.
Am inspirat adânc.
— Copii, vă rog să ieșiți din dormitor.
Ioana zâmbi stânjenită.
— Sunt doar copii…
— Tocmai de aceea vă rog să-i chemi.
Le-a strigat fără convingere, iar cei mici au revenit în sufragerie.
Isabel și-a împreunat mâinile.
— Elena, noi ne-am gândit foarte bine. Ioana va sta aici doar până se pune pe picioare.
— Cât înseamnă „doar”?
— Șase luni… poate un an. Timpul trece repede.
Am izbucnit într-un râs scurt.
— Un an?
— Nu înțeleg ce e atât de amuzant.
— Faptul că discutați unde va locui fiica dumneavoastră în apartamentul meu, fără să mă întrebați măcar dacă sunt de acord.
Isabel își schimbă imediat tonul.
— Iar începi cu “apartamentul meu”.
— Pentru că este al meu.
— Ești prea egoistă.
M-am întors spre Marius.
— Ai știut despre asta?
El ezită câteva secunde.
— Mama doar voia să vadă…
— Nu te-am întrebat ce voia mama ta. Te-am întrebat dacă ai știut.
A închis ochii pentru o clipă.
— Da.
Camera a amuțit.
Parcă până și copiii au simțit că se întâmplă ceva important.
— Deci ai lăsat-o să vină să împartă camerele din casa mea.
— Elena, ascultă…
— Nu. Tu mă asculți acum.
M-am apropiat de ușă și am deschis-o larg.
— Vizita s-a terminat.
Isabel rămase nemișcată.
— Glumești.
— Deloc.
— Nu poți să dai afară o familie cu trei copii!
— Nu dau afară pe nimeni. Pur și simplu nu îi primesc să se mute aici.
Ioana părea jenată.
— Mamă… poate ar trebui să plecăm.
Dar Isabel nu renunța.
— Marius, spune-i ceva! E și casa ta!
Pentru prima dată, soțul meu și-a ridicat privirea.
Am așteptat.
Avea de ales între adevăr și comoditate.
După câteva clipe lungi, a spus încet:
— Mamă… Elena are dreptate.
Isabel a rămas fără cuvinte.
— Apartamentul este al ei. Eu nu pot decide cine locuiește aici.
Fața ei s-a înroșit.
— Serios? După tot ce am făcut pentru tine?
— Tocmai de aceea nu vreau să stric și căsnicia mea.
Ioana a luat imediat mâna băiatului.
— Haideți, copii.
Gemenele și-au pus ghiozdanele în spate fără să înțeleagă de ce adulții nu mai zâmbeau.
În mai puțin de cinci minute, holul era gol.
Isabel s-a oprit în prag.
— N-o să uit niciodată umilința asta.
Am privit-o calm.
— Eu n-o să uit niciodată că ai încercat să hotărăști cine locuiește în casa mea.
Ușa s-a închis.
Pentru câteva secunde, în apartament a fost o liniște apăsătoare.
Marius s-a apropiat.
— Îmi pare rău.
L-am privit lung.
— Nu pentru ce a făcut mama ta trebuie să-ți ceri iertare.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că ai știut. Și ai sperat că mă vei pune în fața faptului împlinit.
Nu a avut niciun răspuns.
În seara aceea am discutat ore întregi.
I-am spus că familia înseamnă sprijin, nu decizii luate pe ascuns. Că dacă mai exista vreodată o problemă atât de importantă, trebuia discutată înainte, nu rezolvată în lipsa mea.
Două zile mai târziu, Marius și-a schimbat încuietoarea, pentru că mama lui încă păstra o cheie veche de rezervă.
Iar când Isabel a aflat, a fost din nou furioasă.
De data aceasta însă, fiul ei i-a spus doar atât:
— Mamă, e bine să bați la ușă înainte să intri. În orice casă.
Și, pentru prima dată de când eram căsătoriți, am simțit că nu mai eram singură în propria mea locuință.