Bianca a deschis ușa după câteva secunde. Când m-a văzut, expresia i s-a schimbat imediat.
— Ce cauți aici?
— Putem vorbi două minute?
— Dacă ai venit să mă faci să mă răzgândesc, îți pierzi timpul.
— Nu. Am venit doar să lămurim un lucru.
În spatele ei a apărut fiul meu, Andrei.
Părea obosit și confuz.
— Mamă? Ce s-a întâmplat?
Bianca s-a grăbit să răspundă înaintea mea.
— Nimic. Doar insistă să dramatizeze situația.
Am scos din geantă foaia imprimată și i-am întins-o lui Andrei.
A citit-o în tăcere.
L-am văzut cum se oprește la fiecare cuvânt.
Apoi și-a ridicat privirea spre soția lui.
— Bianca… ai scris tu asta?
Ea a încercat să zâmbească.
— A fost o glumă. Era pentru o prietenă.
— O glumă?
— Da. Am șters imediat.
Am vorbit pentru prima dată de când intrasem.
— Faptul că ai șters comentariul nu schimbă faptul că l-ai scris.
Andrei continua să privească foaia.
— Tu chiar crezi despre mama mea că ar trebui să se ascundă?
Bianca și-a încrucișat brațele.
— O femeie de vârsta ei nu ar trebui să posteze poze în costum de baie.
— De ce?
— Pentru că nu arată bine.
În acel moment am înțeles că nu era vorba despre fotografia mea.
Era vorba despre felul în care ea privea îmbătrânirea.
Am scos telefonul și i-am arătat o fotografie.
Era una făcută cu câțiva ani în urmă.
Bianca zâmbea lângă bunica ei, o femeie trecută de optzeci de ani, aflată pe plajă, într-un costum de baie întreg.
— Ți-o amintești?
Fața i s-a schimbat.
— Bunica ta a postat fotografia asta pe Facebook. Tu ai distribuit-o atunci și ai scris: „Cea mai frumoasă femeie pe care o cunosc. Sper să am curajul ei când voi avea vârsta ei.”
Andrei s-a uitat și el la fotografie.
Bianca nu mai spunea nimic.
— Ce s-a schimbat? am întrebat liniștită. Eu sau felul în care mă privești?
În hol s-a lăsat o tăcere apăsătoare.
Atunci au apărut și cei doi nepoți.
— Bunico!
Au alergat spre mine fără să ezite.
M-au îmbrățișat de picioare.
Bianca a vrut să-i oprească, dar Andrei i-a pus ușor mâna pe braț.
— Lasă-i.
Cel mare m-a privit curios.
— Bunico, când mai mergi la mare? Și noi vrem să venim.
Am zâmbit.
— Data viitoare poate mergem împreună.
Andrei a inspirat adânc.
— Mamă… îmi pare rău.
— Nu tu trebuie să-ți ceri scuze.
S-a întors spre Bianca.
— Dacă mama nu este binevenită aici, atunci nici eu nu sunt de acord cu asta.
Bianca și-a coborât privirea.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, părea că își dă seama de efectul propriilor cuvinte.
— Îmi pare rău, a spus încet. N-am vrut să ajungem aici.
— Nu fotografia a adus lucrurile aici, i-am răspuns. Comentariul tău a făcut-o.
A început să plângă.
Mi-a mărturisit că, de când împlinise patruzeci de ani, devenise obsedată de imagine, de rețelele sociale și de părerile celorlalți. Se temea de riduri și proiectase toate aceste frici asupra mea.
Nu i-am găsit o scuză.
Dar i-am oferit șansa de a învăța.
— Într-o zi, dacă ai noroc, vei avea și tu riduri. Ele nu sunt ceva de ascuns. Sunt dovada că ai trăit, ai iubit și ai avut oameni care au rămas lângă tine.
Bianca a izbucnit din nou în plâns.
S-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Iertați-mă.
Am strâns-o în brațe pentru câteva clipe.
Nu pentru că uitasem ce spusese.
Ci pentru că nu voiam ca nepoții mei să crească într-o familie în care orgoliul valorează mai mult decât iertarea.
În vara următoare, am mers cu toții la mare.
În ultima seară, Andrei ne-a făcut o fotografie pe plajă.
Eu și Gheorghe stăteam ținându-ne de mână, iar nepoții râdeau lângă noi.
Bianca a fost cea care a postat imaginea.
Deasupra fotografiei a scris doar atât:
„Frumusețea nu dispare odată cu tinerețea. Ea se vede cel mai bine în oamenii care au învățat să iubească fără să judece.”