Când Vlad a intrat în ghereta paznicului, nu mai avea aerul sigur pe el pe care îl afișa în ședințe.
Nea Costel l-a privit calm și i-a oferit un scaun.
— Am nevoie de semnătura dumneavoastră, a spus patronul, fără ocol.
În urma verificărilor făcute de investitorul german, ieșise la iveală un detaliu uitat de aproape trei decenii. În timpul privatizării fabricii, Costel Ardelean, pe atunci maistru, primise un pachet de acțiuni și o cotă din terenul companiei. Nici el nu insistase vreodată asupra acestui lucru, iar conducerea care se schimbase de-a lungul anilor uitase complet de acele documente.
Fără acordul lui, investiția nu putea merge mai departe.
Fără investiție, fabrica urma să intre în insolvență, iar sute de oameni riscau să rămână fără locuri de muncă.
Vlad se aștepta la negocieri dure.
Poate chiar la răzbunare.
Doar cu o săptămână înainte îi tăiase lui Costel sporul de noapte, considerând că firma trebuie să reducă din cheltuieli.
Dar bătrânul avea alte gânduri.
A deschis mapa cu actele și a spus liniștit:
— Semnez. Dar am trei condiții.
În birou s-a făcut liniște.
Prima condiție era ca niciun angajat să nu fie concediat în urma investiției.
A doua, ca toate sporurile și drepturile tăiate în ultimele luni să fie restabilite.
Iar a treia, ca în consiliul de administrație să existe permanent un reprezentant ales de muncitori, astfel încât deciziile importante să nu mai fie luate fără cei care țin fabrica în picioare.
Investitorii au privit surprinși.
Nu ceruse bani.
Nu ceruse funcții.
Nu ceruse privilegii.
Ceruse doar siguranță pentru oamenii alături de care muncise o viață întreagă.
După câteva ore de discuții, toate cele trei condiții au fost acceptate.
Costel și-a pus semnătura.
Investiția a fost aprobată, iar fabrica a fost salvată.
Câteva săptămâni mai târziu, la ceremonia organizată pentru relansarea companiei, patronul Vlad l-a invitat pe scenă și i-a întins microfonul.
Toți se așteptau la un discurs.
Nea Costel a privit spre halele în care își petrecuse peste 40 de ani din viață, apoi spre colegii care îl aplaudau.
A zâmbit și a spus doar atât:
„Firma nu-i a cui o conduce. E a cui n-o părăsește.”
În sală s-a lăsat liniștea.
Apoi au început aplauzele.
Nu pentru omul care devenise, pentru o zi, cel mai important din fabrică.
Ci pentru omul care fusese întotdeauna acolo, chiar și atunci când nimeni nu îl vedea.