Mesajul complet spunea:
„A observat deja? Mă tem că, dacă află, o să reacționeze foarte urât. Cel mai bine ar fi să nu afle că tatuajul este doar temporar și că surpriza pentru aniversarea lui încă nu este gata.”
Am clipit de mai multe ori.
Am citit din nou.
Și încă o dată.
Sub mesaj au apărut imediat răspunsurile celorlalte prietene.
„Nu cred că și-a dat seama.”
„Ține mânecile lungi încă două zile.”
„După petrecerea de sâmbătă o să râdeți amândoi.”
Am rămas cu telefonul în mână.
Nu înțelegeam.
Am derulat conversația în sus.
Cu două zile înainte, una dintre fete trimisese o fotografie dintr-un salon.
Ștefania stătea pe un scaun, râzând.
Pe brațul ei era aplicat un tatuaj temporar.
Sub fotografie scria:
„Arată atât de real!”
Mai jos era explicația.
Darius nu era un bărbat.
Era numele câinelui pe care îl avusesem în copilărie.
Un ciobănesc german care murise când aveam paisprezece ani și despre care îi povestisem de zeci de ori.
Ștefania pregătea o surpriză pentru aniversarea mea.
Voia să-mi ofere un tatuaj adevărat cu amprenta lăbuței lui Darius și, înainte de asta, încerca diferite modele cu tatuaje temporare.
Am simțit cum mi se înmoaie picioarele.
În clipa aceea ușa băii s-a deschis.
— Totul e bine? m-a întrebat.
Am ridicat privirea.
— Eu…
Nu mai știam ce să spun.
A observat telefonul în mâna mea.
Chipul i s-a schimbat.
— Ai citit?
Am dat încet din cap.
— Îmi pare rău.
Ea a rămas câteva clipe în tăcere.
— Voiam să fie o surpriză.
Am lăsat telefonul pe masă.
— Iar eu eram convins că m-ai înșelat.
Ștefania s-a apropiat și și-a ridicat mâneca.
A frecat ușor tatuajul cu un șervețel umed.
Marginile literelor au început imediat să se estompeze.
— Vezi? Nu este permanent.
Am izbucnit amândoi în râs.
Un râs obosit, amestecat cu lacrimi.
— N-ar fi trebuit să-ți citesc mesajele, am spus.
— Și eu n-ar fi trebuit să inventez povestea cu tatuajul pe braț.
Ne-am îmbrățișat în liniște.
Mai târziu, în aceeași zi, am mers împreună să bem o cafea.
Am vorbit despre cât de ușor poate lipsa de comunicare să transforme câteva coincidențe într-un coșmar.
Sâmbătă seara, prietenele ei au venit acasă cu un album foto din excursie și cu desenul final pentru tatuaj.
Nu era un nume.
Era amprenta unei lăbuțe, însoțită de o dată și de un mic mesaj:
„Prietenii adevărați rămân cu tine pentru totdeauna.”
Atunci am realizat cât de aproape fusesem să distrug încrederea dintre noi din cauza unor presupuneri.
Și mi-am promis că, înainte să las frica să vorbească în locul meu, voi alege întotdeauna o conversație sinceră.