— Irina, tortul e chiar bun, nu zic nu. Dar poate data viitoare pui mai puțină cremă pe prăjituri și mai puțină… pe tine, — a râs Dănuț, întorcându-se imediat spre invitați. — Așa e Irina noastră, iubește dulciurile. Se vede de la o poștă.
A dat ușor cu palma peste umărul meu, ca și cum ar fi fost o glumă inofensivă.
Stăteam lângă tortul la care lucrasem șase ore și simțeam cum toate privirile se lipesc de mine. Unii au evitat contactul vizual. Alții au zâmbit stingheri. Cătălina își coborâse ochii în pahar.
Și atunci s-a rupt ceva.
Nu zgomotos. Nu dramatic.
Doar definitiv.
— Dănuț, am spus calm, tortul ăsta costă 2.500 de lei. L-am făcut în șase ore. Și tocmai ai jignit persoana care ți-a făcut cadoul. Îl iau înapoi.
Am închis cutia.
Liniștea a căzut imediat peste masă.
— Glumești, nu? a întrebat el, clipind derutat.
— Nu.
Am ridicat cutia. Era grea, dar mâinile mele nu tremurau. M-am întors și am ieșit.
În parcare, Radu m-a ajuns din urmă.
— Irina, stai.
— Te aștept în mașină.
— Nu asta a vrut, știi și tu… a încercat el.
Am pus cutia pe capotă.
— Radu, „nu asta a vrut” aud de șapte ani. De fiecare dată. Eu nu mai pot să fac diferența între glumă și umilință ca să fie altora confortabil.
A tăcut.
— Hai acasă.
Dimineața următoare, tortul era înapoi în cofetăria mea.
L-am privit câteva secunde în vitrină, ca pe o decizie pe care o tot amânasem în mine.
Șase ore de muncă.
Șase ore în care încercasem, fără să-mi dau seama, să repar ceva ce nu ținea de cremă sau zahăr.
La prânz, Oana a intrat grăbită.
— Irina… uită-te la asta.
Mi-a întors tableta.
„Blue Media” postase poze de la petrecere. Muzică, pahare, râsete. Și apoi imaginea mea, ieșind cu tortul în brațe.
Sub ea scria:„Când îți iei tortul înapoi că ești la dietă.”
Comentarii. Râsete. Mii de reacții.
Am simțit ceva rece în stomac.
Oana a închis ecranul.
— Spune-mi doar ce vrei să fac.
— Nimic acum.
Am deschis laptopul.
Contractele cu agenția lui Dănuț erau acolo, ordonate, vechi de ani.
Șase ani de colaborare.
Șase ani în care râsul acela devenise normalitate.
Și pentru prima dată n-am mai simțit ezitare.
Doar o linie clară trasată în mine.
L-am sunat pe Radu seara.
A venit mai repede decât de obicei.
S-a așezat la masă fără să se prefacă.
— Știu de postare, a spus.
— Nu mai contează.
— Ba contează…
Am deschis laptopul și i l-am pus în față.
— Am închis colaborarea cu Blue Media.
A ridicat brusc privirea.
— Ai făcut ce?
— Nu mai continui contractul.
— Irina… știi cât pierde Dănuț fără voi.
— Știu.
Și chiar știam.
A tăcut.
— O să fie scandal.
— A fost deja. Doar că până acum îl suporta eu.
Două zile mai târziu, Dănuț a sunat.
Am lăsat telefonul să sune o secundă înainte să răspund.
— Irina… hai să nu exagerăm, a început el, forțat relaxat.
— Exagerez? am repetat.
— Știi cum sunt eu, glumesc…
— Da. Știu exact.
A tăcut o clipă.
— Radu mi-a zis de contract.
— Corect.
— Chiar îl închizi?
— Da.
Respirația lui s-a schimbat.
— Pentru o glumă?
Am închis ochii o secundă.
— Nu, Dănuț. Pentru șapte ani de glume.
Tăcere.
Apoi, mai încet:
— Chiar te-a deranjat atât de tare?
Și atunci am înțeles cât de diferite fuseseră realitățile noastre.
Pentru el, fusese divertisment.
Pentru mine, o eroziune lentă.
— Da, am spus. Atât de tare.
A închis fără alt cuvânt.
La o săptămână după, Cătălina a venit la cofetărie.
Arăta obosită, dar hotărâtă.
— Pot să stau puțin?
Am dat din cap.
A plâns înainte să apuce să spună altceva.
— Îmi pare rău… de atâta timp.
— De ce nu ai spus nimic?
A tras aer tremurat.
— Pentru că nici mie nu-mi era ușor acasă.
Tăcerea de după a fost diferită. Mai grea. Mai reală.
În seara aceea am închis cofetăria mai târziu decât de obicei.
Am mers pe jos spre casă.
Aerul era cald, orașul liniștit.
Și pentru prima dată, nu mai purtam în mine greutatea acceptării.
Nu pentru că se terminase totul.
Ci pentru că, în sfârșit, începusem să spun „nu”.