După ce a terminat de mâncat, Aurel a așezat tacâmul cu grijă lângă farfurie și a privit-o câteva clipe pe Maria.
— Mâine dimineață să fie gata la șapte.
— Desigur.
— Și… să folosești lingurița aceea mică.
Maria a încuviințat fără să spună nimic și a ieșit din sufragerie cu aceeași expresie calmă. Abia când a ajuns pe coridor s-a sprijinit de perete și a tras adânc aer în piept, ca și cum până atunci uitase să respire.
Din bucătărie, doamna Elena o urmărea în tăcere.
Femeia știa ceva ce nimeni nu mai văzuse de luni întregi: Aurel Munteanu nu ceruse niciodată să i se gătească de două ori.
A doua zi, înainte ca soarele să răsară complet, Maria era deja trează. La ora șase și jumătate, bucătăria mirosea a pâine prăjită și ceai proaspăt.
Vila era cufundată într-o liniște grea, apăsătoare. Nu era liniștea unei case bogate și liniștite, ci aceea a unui loc unde oamenii trăiesc mereu în alertă.
Matei o privea din prag.
— Ai aflat deja că nimeni nu rămâne aici prea mult?
Maria întorcea încet ouăle în tigaie.
— Eu nu am venit să rămân. Am venit să-mi fac treaba.
Bărbatul a râs scurt, fără umor.
— Așa spun toți la început.
Ea a ridicat privirea spre el.
— Și dumneata de ce ai rămas?
Matei a tăcut câteva secunde.
— Pentru că într-o zi omul ăsta m-a scos din iad.
Maria a pus farfuriile pe tavă.
— Și acum?
— Acum nu știu dacă îl protejăm… sau asistăm la căderea lui.
La ora fixă, Aurel a intrat în sufragerie. Părea slăbit, cu cearcăne adânci și mișcări lente, dar când a simțit mirosul de mâncare, pentru prima dată chipul lui s-a schimbat ușor.
Maria îi pregătise ceva simplu: pâine prăjită cu unt, ouă moi și ceai de mentă.
Totul aranjat atent.
Inclusiv lingurița mică.
Aurel a gustat în liniște.
Apoi încă o dată.
Doamna Elena privea de la distanță ca și cum se temea să nu dispară momentul.
— Cum reușești? a întrebat el brusc.
Maria s-a oprit.
— La ce vă referiți?
— De obicei, după două înghițituri mă simt rău. Acum nu.
Ea a ezitat puțin.
— Uneori boala nu vine doar din corp.
Matei aproape că a încremenit.
Nimeni nu îi vorbea astfel lui Aurel Munteanu.
Dar omul nu s-a supărat.
Din contră.
A continuat să mănânce încet.
— Doctorii spun că totul e de la stres.
— Și dumneavoastră îi credeți?
Aurel a zâmbit obosit.
— Cred că am adunat prea multe lucruri murdare în viața asta ca să mai dorm liniștit.
Maria și-a coborât privirea.
— Mama îmi spunea că oamenii nu se prăbușesc într-o singură zi. Se golesc puțin câte puțin până nu mai rămâne nimic în ei.
În sufragerie s-a lăsat o tăcere adâncă.
Dar pentru prima dată, tăcerea aceea nu părea periculoasă.
În zilele care au urmat, atmosfera din vilă s-a schimbat încet.
Aurel a început să mănânce din nou.
La început câteva linguri.
Apoi porții întregi.
Nu mai voia preparate sofisticate și mese luxoase. Cereale dimineața, supă simplă la prânz, mâncare gătită ca în copilărie.
Iar angajații au început să audă ceva ce nu mai auziseră de ani:
„Mulțumesc.”
Într-o seară ploioasă, Maria strângea masa când l-a observat pe Aurel singur în birou. Stătea nemișcat, privind o fotografie veche.
Avea un pahar lângă el, dar băutura rămăsese neatinsă.
Maria s-a apropiat încet.
În fotografie era o femeie modestă, cu basma pe cap, ținând în brațe un băiat slab și speriat.
Aurel.
— Mama mea, a spus el încet. A murit când eram copil.
Vocea îi era schimbată.
Mai fragilă.
— Gătea cea mai bună ciorbă pe care am mâncat-o vreodată. După ce a murit… am început să urăsc tot ce-mi amintea de sărăcie.
Maria s-a așezat în fața lui.
— Nu urați sărăcia. Urați neputința pe care ați simțit-o atunci.
Aurel a ridicat privirea spre ea.
Pentru o clipă nu mai părea omul de care se temea întreg orașul.
Părea doar un om foarte singur.
— Crezi că cineva ca mine mai poate fi salvat?
Maria a zâmbit trist.
— Atât timp cât un om încă regretă ceva… înseamnă că n-a pierdut tot.
În clipa aceea, o bubuitură puternică a zguduit poarta vilei.
Matei a intrat în grabă, palid.
— Domnule Aurel… au venit.
Toată expresia lui Aurel s-a schimbat instantaneu.
— Cine?
— Oamenii lui Cezar Dobre. Sunt peste tot în fața casei.
Maria a simțit cum i se strânge stomacul.
Matei și-a scos pistolul, iar pe holuri au început să alerge bodyguarzii.
Înainte să iasă din birou, Aurel s-a întors spre Maria.
Pentru prima dată, vocea lui nu mai avea autoritate.
Avea teamă.
— Dacă începe ceva… ascunde-te în cămara din bucătărie și nu ieși.
Maria l-a privit neliniștită.
— Cine sunt oamenii aceștia?
Aurel și-a pus haina pe umeri fără să o privească.
— Sunt trecutul meu. Și trecutul găsește mereu drumul înapoi.
Apoi a ieșit pe coridor.
Iar câteva clipe mai târziu, liniștea apăsătoare a vilei a fost sfâșiată de primele focuri de armă.