Rică stătea cu mâna ridicată, ca și cum nu ar fi înțeles ce se întâmplase.
Tăcerea s-a așternut peste masă ca o pătură grea. Singurele sunete erau muzica slabă și clinchetul unui pahar spart la întâmplare.
„Haide, glumeam…”, a spus el, dar vocea lui nu mai avea aceeași siguranță.
Nu m-am oprit. Am ridicat prăjitura și am tras-o spre mine, cu grijă, ca și cum ar fi fost ceva fragil. Nu doar desertul – ci tot ce am strâns ani de zile.
„Nu mai e amuzant, Rică. N-a fost niciodată.”
Andrei s-a ridicat încet de pe scaun.
Nu m-a oprit.
Pentru prima dată, nu m-a oprit.
„Mariana…”, a început el, dar apoi și el a tăcut, ca și cum nu ar fi știut ce să spună.
Laura și-a ridicat privirea. Avea ochii umezi.
„Are dreptate”, a spus ea încet.
Toată lumea și-a întors capetele spre ea.
Rică a râs scurt, nervos.
„Ce, nu-i așa? Ați găsit cu toții curajul să fiți vulnerabili acum?”
Laura s-a ridicat și ea.
„Nu. M-am săturat.”
Era ca și cum cineva ar fi apăsat pe trăgaci.
„Faceți asta de ani de zile. Cu ea. Cu mine. Cu toată lumea. Și noi tăcem.”
Rică a rămas fără cuvinte.
Am simțit cum ceva se rupsese – dar nu în mine. În el. În imaginea lui, în siguranța lui, în râsul lui.
Am întors cutia de prăjituri și am făcut un pas înapoi.
„Și încă ceva”, am spus. „Începând de mâine, nu veți mai primi nicio palmă de la DulcePro.”
A ridicat brusc din sprâncene.
„Ce vreți să spuneți?”
„Adică, sunt clientul dumneavoastră de șase ani.”
A clipit. Unu. Doi.
„Nu… asta e imposibil.”
„Da. Poate.”
Am văzut că totul începe să se lege. Contractul anonim. Sumele. Stabilitatea companiei sale.
Totul.
Fața i s-a schimbat. Zâmbetul a dispărut complet.
„Stai… stai puțin…” a spus el, apropiindu-se. „Mariana, hai să vorbim…”
„Am vorbit destul.”
M-am întors și am plecat.
Andrei m-a urmat.
Tăcerea din mașină era diferită. Nu apăsătoare. Clară.
„Îmi pare rău”, a spus el încet.
M-am uitat la el.
„Știu.”
Și chiar aveam nevoie. Pentru prima dată, nu aveam nevoie de nicio explicație.
A doua zi dimineață, Sofia m-a sunat.
„Ești sigură că vrei să semnezi contractul?”
„Da.”
„E o sumă mare…”
„Știu.”
Am închis.
Nu era vorba de bani.
Era vorba despre respect.
Două luni mai târziu, cofetăriile o duceau mai bine ca niciodată. Am găsit o altă agenție. Mai discretă. Mai serioasă.
Într-o seară stăteam pe terasă. La aceeași masă. Dar liniștea era alta.
Andrei a turnat două pahare de vin.
„Mai bine, nu?”
Am zâmbit.
„Mult mai bine.”
Nu pentru că Rică a dispărut din viețile noastre.
Ci pentru că a dispărut în sfârșit dintr-un loc unde nu-i era locul: deasupra demnității mele.
Și uneori asta schimbă totul.