În timp ce telefonul vibra încă slab pe masă din cauza apelului, am stat nemișcat câteva secunde. Casa era tăcută, întreruptă doar de respirația ușoară a Cristinei, care dormea pe canapea. Privind-o, un val de hotărâre mi-a străbătut corpul. Nu era loc de ezitare.
Mi-am apucat haina grea pentru că afară abia începea să se lase, iar frigul de februarie mușca fără milă. Am ieșit pe verandă și am respirat adânc aerul rece. Așa începeau diminețile în România – cu pace, cu satul adormit, cu mirosul de lemne arzând în sobele vecinilor. Dar pentru mine, această dimineață era începutul unei lupte pe care nu o mai puteam amâna.
Mihai a sosit zece minute mai târziu. A coborât din mașina de patrulare, și-a tras șapca pe frunte, iar fața îi era marcată de îngrijorare.
„Simioane… Îmi pare rău că treci prin asta.” Hai să terminăm asta ca pe o carte.
Am dat din cap. Am rămas fără cuvinte.
Amândoi ne-am urcat în mașina de poliție și ne-am îndreptat spre casa Cristinei. Nu s-a rostit niciun cuvânt pe drum. Doar farurile străpungând întunericul și gândurile mele învârtindu-se în cerc: „Aș fi putut opri asta mai devreme… Aș fi putut să o protejez…”
Când m-am oprit în fața casei lor, am fost lovită de o imagine care odinioară îmi adusese pace: ghivecele cu flori pe care le așezase Cristina, micul felinar de la intrare, perdelele albe. Acum, toate păreau martori tăcuți ai suferinței ei.
Tytus era acasă.
Lumina din dormitor era aprinsă.
Mihai m-a privit scurt.
„Ține-te bine. Acționăm conform legii.”
Am bătut la ușă zgomotos și hotărât. De data aceasta, în mijlocul dimineții, nu se citea frică în gestul meu. Era dreptate.
Tytus și-a deschis ochii roșii, mirosind a alcool și a parfum necunoscut. A înlemnit când m-a văzut în uniformă, insigna mea strălucind în lumina de pe hol.
„Ce face poliția aici la ora asta?”, a izbucnit el.
„Soția ta e aici”, am spus eu. „Și ai multe explicații de dat.”
Mihai i-a citit calm drepturile sale în timp ce eu îl priveam. Titus încerca să se justifice, să inventeze povești, dar vocea îi tremura. Nu mai era bărbatul macho care ridicase mâna împotriva Cristinei. Era pur și simplu un om îngrozit, prins în capcană.
„Vei plăti pentru ce ai făcut”, i-am spus eu încet. „Și nu doar în instanță.”
Când l-am încătușat, am văzut în ochii lui pentru prima dată ceva ce Cristina nu mai văzuse niciodată: frică.
L-am condus la mașină, iar vecinii, treziți de zgomot, s-au uitat prin perdele. Și poate că unora li s-a părut prea devreme pentru un scandal, dar mie mie era prea târziu pentru orice altceva.
Când s-a terminat, m-am întors la Cristina. Ea încă dormea, cu fața mai calmă decât în acea noapte teribilă. M-am așezat lângă ea, iar uniforma ei părea mai ușoară.
Un tată nu îmbătrânește când vine vorba de un copil.
Când s-a trezit, soarele deja lumina camera.
„S-a terminat?”, m-a întrebat ea încet.
„Da, draga mea. S-a terminat.”
A izbucnit în lacrimi – nu de durere, ci de ușurare. Am îmbrățișat-o și am simțit aerul din casă limpede pentru prima dată după ani de zile.
În zilele care au urmat, Cristina și-a împachetat lucrurile, a depus cererea de divorț și a început terapia. Și, încetul cu încetul, am privit-o cum se ridică, mai puternică decât credea.
Și eu?
Mi-am dat seama că o uniformă, indiferent cât de veche, nu este doar o bucată de pânză. Este o promisiune că atunci când cineva apropiat îți cade la pământ, te vei ridica și vei lupta pentru el.
Și aceasta este o datorie pe care tatăl meu nu o va lăsa niciodată să adune praf în dulap.