Ana aruncă o privire spre ecranul luminat.
„Avem nevoie urgentă de cineva la ora 6:00. Ești sigură?”
De obicei, nici nu se gândea la asta. Spunea „da”. Întotdeauna o făcea.
În rate.
Pentru datorii.
Pentru „noi”.
De data aceasta, degetul ei plutea deasupra telefonului.
În dormitor, Radu încă râdea.
„Ei bine, vă spun eu, femeia asta e de aur. Nici măcar nu pune întrebări.”
Ceva în interiorul Anei se clăti.
Nu tare.
Nu dramatic.
Dar încet, curat.
Ca o sfoară întinsă prea mult.
Tastă un singur cuvânt în spital: „Nu”.
Apoi închide.
Pentru prima dată în trei ani, decide să nu lucreze ore suplimentare.
Decide să asculte.
Se îndreptă încet spre biroul din sufragerie. Și-a deschis laptopul. A intrat în aplicația bancară.
Radu avea dreptate într-o privință.
Nu-și verificase extrasele de cont de luni de zile.
Primul lucru pe care l-a văzut au fost niște retrageri mici. 200 de lei. 350. 500. „Diverse.”
Apoi plăți la restaurante scumpe din Centrul Vechi.
Hoteluri.
Magazine de bijuterii.
Inima lui a încetat să mai bată neregulat.
Bătea clar.
Rece.
A deschis sertarul în care Radu își ținea „documentele importante”. A găsit contracte de împrumut despre care nu știa nimic. Carduri noi.
Datoriile nu scădeau.
Creșteau.
Și unele dintre ele fuseseră scoase recent.
Nu pentru supraviețuire.
Pentru distracție.
Ana s-a dus la bucătărie, a luat un sac mare de gunoi și a început să adune lucrurile lui Radu. Haine de firmă. Ceasuri. Pantofi curați pe care nu și-i permitea.
Fiecare lucru pe care îl punea în geantă era o povară în minus pe pieptul ei.
Râsul din dormitor s-a stins când a intrat cu o geantă în mână.
Radu a clipit surprins. „Ce faci?”
Ana l-a privit lung.
Nu mai era femeia frântă din bucătărie.
„Îți faci bagajele”, a spus el simplu.
Prietenii au tăcut, vorbind la telefon.
„Ai nebun?” a râs el nervos.
„Nu. M-am trezit.”
A aruncat extrasele de cont pe care le deschisese pe telefon pe pat.
„Știu numele ei. Andreea. Știu restaurante. Știu hoteluri. Știu că ai acumulat noi datorii.”
A pălit.
„Ana, pot să-ți explic…”
„Ai terminat.”
Pentru prima dată, și-a pierdut controlul.
„Casa este pe numele meu”, a continuat ea calm. „Ratele se plătesc din contul meu. Mâine mă duc la bancă și te blochez de la tot.”
A înghițit în sec.
„Și datoriile tale? O duci bine.”
Telefonul era încă pe difuzor. Unul dintre prietenii lui a mormăit: „Frate…”
Ana s-a apropiat și a închis.
„Sclavul tău personal tocmai și-a dat demisia.”
Tăcerea care a urmat a fost mai puternică decât orice țipăt.
Radu a încercat să protesteze. Să se prefacă victima. Să plângă.
De data aceasta, lacrimile lui nu însemnau nimic.
În noaptea aceea, a plecat cu două sacoșe de haine, iar mândria lui a fost spulberată.
Ana a rămas singură în bucătărie, cu granitul ei gri și accente argintii.
S-a uitat în jur.
Casa nu mai părea o închisoare.
Părea a fi a ei.
A doua zi, nu s-a trezit decât la ora 4:00.
A dormit până la ora 8:00.
Și pentru prima dată în trei ani, oboseala din oasele ei nu mai provenea de la muncă.
Provenia de la el.
Dar acea oboseală era în sfârșit tratabilă.