Viorel s-a ridicat greoi, mormăind în șoaptă.
Scaunul a scârțâit sub el.
„Ce fel de circ e ăsta?” a mormăit el, dar râsul i s-a stins.
Am apropiat oglinda.
Atât de aproape încât putea vedea fiecare por, fiecare șiuvă albă de mustață.
„Uită-te bine”, i-am spus.
La început, a zâmbit strâmb.
Apoi zâmbetul i-a dispărut.
Oglinda nu minte.
Nu iartă.
Burta i se înfigea în curea ca o prăjitură scăpată din cuptor. Cămașa îi era strânsă sub brațe. Pielea gâtului îi atârna moale, iar ochii, odinioară vioi, păreau obosiți.
„Asta e forma unui vultur?”, am întrebat încet.
Nimeni din cameră nu s-a mișcat.
Chiar și frigiderul părea tăcut.
Viorel a încercat să glumească.
„Ei bine, la vârsta noastră…”
„La vârsta noastră de ce?” l-am întrerupt. „Doar la vârsta femeilor?”
Cuvintele mele nu au fost strigate.
Au fost clare.
S-a așezat.
„Timp de treizeci de ani, am gătit, am spălat rufe, am crescut copii, am mers la muncă. Am economisit bani, găleată după găleată. Ți-am călcat cămășile. Ți-am ascultat plângerile. Și nu ți-am spus niciodată că ți-a crescut burta sau că ți-a căzut părul.”
A înghițit în sec.
„Pentru că te-am iubit exact așa cum erai”, am continuat. „Nu din cauza aspectului tău.”
Cătălina și-a șters discret o lacrimă.
Gabi s-a foit pe scaun.
„Dar din moment ce vorbim despre «ordinea naturii»”, am spus, ținând oglinda strâns, „atunci să fie la fel pentru amândoi.”
I-am pus oglinda în mâini.
Greutatea ei l-a surprins.
A ținut-o o clipă.
S-a uitat la sine.
Mult timp, mai mult de o secundă.
Mai greu decât era confortabil.
Ceva nou a apărut în ochii lui.
Nu furie.
Nu mândrie.
Ci rușine.
„Olguța… Glumeam doar.”
„Nu”, am spus. „Ai vrut să mă micșorezi.”
Tăcerea s-a lăsat din nou.
Dar nu mai era rece și rece.
Era pură.
„Nu sunt o fetiță”, am spus. „Sunt femeia care a fost acolo pentru tine când aveai un salariu de 1.500 de lei și rate la bancă. Când ne-am mutat în garsoniera aceea mică și am dormit pe o saltea pe jos. Când ți-ai pierdut locul de muncă și nu te-am lăsat să meditezi.”
Vocea mi-a tremurat o clipă.
Dar nu m-am oprit.
„Dacă nu-ți mai place cum arăt, ai două opțiuni: fie înveți să mă respecți, fie înveți să trăiești fără mine.”
Cuvintele au căzut între noi ca o ușă trântită.
Viorel a pus oglinda jos.
Pentru prima dată în seara aceea, părea mic.
Nu din cauza burții.
Ci din cauza adevărului.
A făcut un pas spre mine.
„Iartă-mă.”
Simplu.
Fără glume.
Fără brandy.
„Am fost prost.”
Nu știu dacă invitații respirau atunci sau mai târziu.
Dar am simțit cum mi se îndreaptă spatele.
Nu pentru el.
Pentru mine.
Am luat oglinda și am agățat-o înapoi pe perete.
„Masa este încă pe masă”, am spus calm. „Dacă tot vrem să stăm împreună, hai să stăm respectuos.”
Viorel s-a așezat.
Nu a mai turnat brandy.
A încetat să mai facă glume.
Mai târziu, după ce invitații au plecat, a strâns farfuriile fără știrea mea.
A doua zi dimineață s-a trezit devreme.
Nu pentru gantere.
La piață.
Când s-a întors, avea legume, pește și un mic buchet de flori în geantă.
Nu trandafiri scumpi.
Doar garoafe.
„Amândoi începem”, a spus el.
Nu despre slăbit.
Despre respect.
Și pentru prima dată după ani de zile, m-am uitat la el și nu am văzut un vultur sau un sac de cartofi.
Am văzut un om care a înțeles în sfârșit că dragostea nu se măsoară în cercuri.
Ci în felul în care știi să ții o oglindă – mai întâi pentru tine însuți.