De aceea, fiul ei a fost ținut acolo, ascuns.
Timp de șapte ani…
Maria credea că fiul ei era în mormânt.
Dar acele înregistrări arătau imposibilul.
Andrei Popescu era în viață.
Și cineva mințise.
Dar cea mai teribilă întrebare a rămas:
De ce voiau să-l țină în viață… în secret?
În ziua aceea, Maria nu s-a dus direct acasă.
Nici la serviciu nu s-a dus.
A ieșit din spital și s-a oprit pe trepte, cu mâinile încă tremurând.
Oamenii treceau pe lângă ea.
Oamenii se grăbeau. Mașini. Claxoanele sunau.
Dar totul era o ceață pentru ea.
Fiul ei era în viață.
Era în viață.
Cuvântul acela îi răsuna în cap.
Și apoi a luat o decizie.
S-a întors la spital.
Nu ca donator.
Ci ca mamă.
S-a dus direct la recepție.
„Unde este secția pentru pacienții cu boli cronice?”, a întrebat ea.
Asistenta a ezitat.
„Nu aveți voie să intrați acolo fără permisiune.”
Maria s-a apropiat.
Vocea i-a devenit slabă.
„Fiul meu este acolo.”
Asistenta a înlemnit.
A fost de ajuns.
Maria și-a dat seama că avea dreptate.
Fără să aștepte, a pornit pe hol.
Inima îi bătea repede, dar pașii ei erau hotărâți.
A coborât un etaj.
Și apoi încă unul.
Zona a devenit mai liniștită.
Mai rece.
Mai retrasă.
La capătul holului, a văzut o ușă metalică.
Niciun nume.
Niciun semn.
Doar un cititor de carduri.
Și o cameră de supraveghere.
Maria s-a apropiat.
„Nu aveți voie să intrați aici.”
Vocea a venit din spate.
Gardianul.
Maria s-a întors încet.
Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar vocea îi era fermă.
„Copilul meu este acolo.”
Gardianul a ezitat.
O secundă.
Asta a fost.
Maria a profitat de situație.
A împins ușa.
Alarma.
Un sunet scurt și ascuțit.
Dar era prea târziu.
A pășit înăuntru.
Camera era albă.
Prea albă.
Mașini.
Lămpi.
Un pat.
Și pe pat…
Un tânăr.
Slab.
Palid.
Dar viu.
Maria s-a apropiat încet.
Cu fiecare pas, respirația i se tăia.
„Andrei…”
Vocea îi tremura.
Băiatul nu s-a mișcat.
Dar monitorul a arătat o schimbare.
Un mic semn.
Maria i-a atins mâna.
Rece.
Dar vie.
„Sunt mama…”
Lacrimile îi curgeau șiroaie pe cearșafuri.
În acel moment, ușa s-a deschis brusc.
Doctori.
Gărzi.
Agitație.
„Scoateți-o de aici!”
Dar era prea târziu.
Andrei a clipit.
O dată.
Și apoi din nou.
Încet, foarte încet… și-a întors capul.
Privirea lui a întâlnit-o pe a ei.
Și pentru prima dată în șapte ani…
„Mama…”
Un cuvânt.
Abia șoptit.
Dar destul.
Maria a căzut în genunchi.
Nimic nu mai conta.
Nici măcar minciunile.
Nici spitalul.
Nici anii irosiți.
Fiul ei era în viață.
Și de data asta…
Nu va lăsa pe nimeni să i-l ia.