Au coborât din taxi râzând.
Intrarea arăta clar că se bucurau de vacanță. El era bronzat, cu o cămașă descheiată și ochelari scumpi, ea avea un zâmbet larg și unghii proaspăt vopsite.
Portarul nici măcar nu i-a salutat.
Doar s-a uitat ciudat la ei.
Adrian a apăsat pe interfon.
Unu.
De două ori.
De trei ori.
Nimic.
Apoi a încercat să deschidă ușa.
Nu a putut intra.
A înjurat în șoaptă, crezând că încuietoarea era spartă.
A încercat din nou, mai nervos.
Tot nimic.
Secretara a început să se uite în jur cu neliniște.
„Adrian… este cineva înăuntru?”
„Desigur că este”, a spus el, iritat. „Probabil menajera.”
A bătut la ușă.
Tare.
După câteva secunde, s-a auzit un zgomot dinăuntru.
Pași.
Ușa s-a deschis.
Dar eu nu eram acolo.
Era un bărbat de cincizeci de ani, în halat de baie, cu o cafea în mână, care se uita la ei ca și cum l-ar fi trezit dintr-un vis.
„Da?”
Adrian a clipit, nedumerit.
„Ce faceți în casa mea?”
Bărbatul a ridicat o sprânceană.
„În casa dumneavoastră?”
Și-a scos calm telefonul, a verificat ceva, apoi a spus:
„Cred că vă înșelați. Am cumpărat acest apartament acum o săptămână.”
Pentru o secundă, totul a încremenit.
Secretara a făcut un pas înapoi.
Adrian a râs scurt.
„Haide, nu glumi. Soția mea este proprietara.”
„A plecat acum”, a răspuns bărbatul simplu. „Actele sunt semnate. Totul este legal.”
Adrian s-a înroșit.
Și-a scos telefonul și m-a sunat.
Închide.
Am încercat din nou.
Închide.
Mesaj.
„Ce fel de glumă e asta?”
Niciun răspuns.
Portarul s-a apropiat încet.
„Domnule, dacă nu plecați, chem poliția.”
Pentru prima dată, Adrian părea pierdut.
Nu furios.
Nu cu un sentiment de superioritate.
Doar… gol.
Secretara l-a tras ușor de mânecă.
„Adrian… hai să mergem.”
Și apoi a înțeles.
Nu era o scenă.
Nu era un joc.
Era real.
Tot ce credea că are… dispăruse.
În aceeași zi, a aflat că și conturile comune erau goale.
Că mașina era pe numele meu și fusese deja vândută.
Că firma în care investea fusese temporar blocată din cauza unor „cecuri”.
Totul era legal.
Totul era curat.
Totul a fost… planificat.
Între timp, stăteam la o mică terasă într-un orășel liniștit de la malul mării, undeva în sudul Italiei.
Cu o cafea simplă.
Fără grabă.
Fără apeluri telefonice.
Fără explicații.
Pentru prima dată după ani de zile, liniștea a încetat să mai fie apăsătoare.
Era tăcerea mea.
Mi-am deschis telefonul.
Singurul mesaj necitit era de la Adrian.
„Cum ai putut face asta?”
Am zâmbit.
Am tastat încet.
„Exact ca tine.”
Apoi am închis.
Și nu am răspuns.