„Împlinești zece ani luna asta”, a spus femeia sec. „Sper că nu pierdem timpul.”
Ana a dat din cap. Nu s-a împotrivit. Nu a forțat un zâmbet. A intrat.
Interiorul vilei era rece, deși afară era cald. Pași răsunau pe podeaua strălucitoare. Ana simțea că fiecare respirație era măsurată. Femeia s-a prezentat pe scurt: doamna Elena, menajera. I-a explicat regulile fără alte prelungiri: domnul Mihai ura zgomotul, ura întrebările, ura mila. Și mai presus de toate, ura opoziția.
Ana a ascultat și și-a amintit de tatăl ei, de nopțile în care îl auzea gemând de durere, nervos, neajutorat. Cunoștea acest fel de suferință. Știa că nu boala era cea mai grea, ci frica.
Când a intrat în dormitorul lui Mihai Ionescu, aerul i se părea mai greu. Acesta stătea întins în pat, palid, cu ochii ațintiți spre tavan. Nici măcar nu s-a uitat la ea.
„Încă un idiot”, mormăi el. „Cât mai poți rezista? O zi? Două?”
Ana își puse încet jos geanta.
„Cât durează”, spuse ea simplu.
El întoarse brusc capul. Nu era obișnuit cu astfel de răspunsuri. A râs scurt și amar.
Zilele treceau greu. Mihai era strict, insultător, epuizant. O testa constant. O alunga din cameră, apoi o suna înapoi peste cinci minute. Îi vorbea urât. Ana nu răspundea. Avea grijă de ea, îi schimba pansamentele, îi aducea mâncare. Și din când în când, ea îi spunea povești.
Povești mici. Lucruri simple: mirosul pâinii calde dimineața, sunetul ploii pe tablă, cum mama ei făcea supă când nu aveau bani de carne. La început, Mihai o ignora. Apoi a început să asculte fără să-și dea seama.
Într-o seară, a avut un atac sever. Durerea l-a copleșit. A țipat. A aruncat o cană. Ana nu a fugit. A ținut-o de mână. I-a șters fruntea. A rămas.
Apoi ceva din interiorul lui a cedat.
A plâns. Pentru prima dată în ani de zile.
Din ziua aceea, s-a schimbat. Nu boala – oamenii – ci el însuși. A început să mănânce mai bine. A început să doarmă. A întrebat de Ana. Doctorii au observat o diferență. Rezultatele analizelor s-au îmbunătățit. Nimeni nu a înțeles.
După șase luni, Mihai a ieșit singur în grădină.
Într-o dimineață, i-a chemat pe toți și a anunțat calm că Ana rămâne. Că datoriile ei fuseseră achitate. Că mama ei nu-și va pierde casa. Că salariul ei se va dubla.
Ana i-a mulțumit, dar apoi a spus ceva la care nimeni nu se aștepta:
„Nu am făcut nicio minune. Am rămas pur și simplu. Asta e tot.”
Mihai a zâmbit.
Și pentru prima dată, această vilă a încetat să mai pară o închisoare. Se simțea ca un cămin.