Toate privirile s-au îndreptat spre mine.
Andrei a ridicat o sprânceană, amuzat.
„Ce faci acum, faci curat?” a râs el, uitându-se la ceilalți.
Nu i-am răspuns.
Am deschis punga încet, cu grijă, ca și cum ar fi fost cel mai important lucru din lume. Foșnetul plasticului a sunat ciudat de tare în tăcere.
Apoi am făcut primul pas.
Am luat sticla de vin de pe masă și am aruncat-o în pungă.
Un clinchet scurt.
Un pahar.
O farfurie.
Încă una.
Cineva a tresărit.
„Leneșule… ce faci?” a șoptit una dintre soții.
Am continuat.
O salată.
Un coș de pâine.
Tacâmuri.
Am aruncat totul în pungă, unul câte unul, fără să mă grăbesc, fără ezitare.
„Ai înnebunit?!”, a explodat Andrei, ridicându-se în picioare. „Te oprești sau nu?!
L-am privit pentru prima dată în seara aceea.
Și pentru prima dată în șase ani, am încetat să-mi mai fie frică.
„Curățată”, am spus simplu.
Am întins mâna și am luat farfuria cu friptură.
A clipit, confuz.
„Ce faci cu asta?!
Am înclinat ușor farfuria și toată friptura a căzut în pungă, împreună cu sosul.
Un foșnet a răsunat pe masă.
„Ai plecat?!” a strigat el.
Am legat calm punga.
Grea.
Cu siguranță.
Apoi m-am dus la el.
Inima îmi bătea repede, dar vocea îmi era calmă.
„Ai dreptate, Andrei. Sunt bun doar de mâncat și de aruncat bani, nu?”
Nu a răspuns.
S-a uitat doar la mine, confuz.
Am ridicat ușor punga.
„Uite, am adunat tot ce e important pentru tine.”
M-am apropiat cu un pas.
„Gunoi.”
Cineva a oftat adânc.
Altcineva s-a ridicat încet de la masă.
Dar nimeni nu a spus nimic.
Am trecut pe lângă el și m-am oprit în prag.
„Leneșule, nu pleci nicăieri!”, a strigat el.
M-am întors suficient cât să mă uit peste umărul lui.
„Da.”
Am deschis ușa.
„Și știi ce e mai bine?”
A înghițit în sec.
„Începând de mâine… nu trebuie să jignești pe nimeni.”
Am plecat.
Aerul de pe scări era rece, dar îmi permitea să respir.
Am coborât încet scările, cu geanta în mână.
Nu a fost dificil.
Deloc.
Afară, am aruncat geanta direct la gunoi.
A scos un sunet sec.
Ca finalul.
Am stat acolo câteva secunde, privind în gol.
Apoi mi-am scos telefonul.
Primul apel: proprietarul.
„Bună seara, mai este disponibil apartamentul de închiriat?”
Al doilea apel: mama.
„Mă duc acasă.”
Al treilea: eu, în gândurile mele.
„Gata.”
Telefonul a început să vibreze.
Andrei.
De zece ori.
Nu am răspuns.
Pentru că, pentru prima dată, nu mai aveam nimic de spus.
Și nimic de îndurat.
În seara aceea, nu am aruncat doar un sac de gunoi.
Am aruncat șase ani de umilință.
Și mi-am recăpătat viața.