Lidia și-a închis laptopul și s-a uitat inexpresiv.
Nu era o problemă cu o soluție simplă. Aceasta era viața ei.
În bucătărie, Sorin își făcea liniștit cafea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
S-a ridicat încet și a intrat.
„Sorin… trebuie să vorbim.”
El nu s-a întors.
„Nu avem despre ce să vorbim.”
„Ba da. Despre mama.”
A tăcut o clipă. Apoi s-a întors, iritat.
„Ți-am spus clar.”
„Și îți spun clar: n-o voi lăsa să moară acolo.”
Sorin a strâns din dinți.
„Atunci du-te la ea.”
„Bine.”
Cuvântul i-a rămas întipărit în memorie.
A clipit.
„Ce?”
„Mă duc la ea. Cu siguranță.”
Sorin a rămas nemișcat.
„Vorbești serios?” „Chiar așa.”
S-a dus în dormitor și a început să scoată haine din dulap.
„Lidia… nu fi prostuță.”
„Nu e o prostie. E o alegere.”
„Și eu?”
„Ai ales deja.”
Tăcerea dintre ei era apăsătoare.
„Chiar pleci?” a spus el, cu o voce mai joasă.
„Da.”
A doua zi, Lidia era deja în sat.
Casa era rece. Soba abia ardea. Lemnele erau ude.
Dar mama ei era acasă.
Și nu mai era singură.
Primele zile au fost grele. Frig, muncă, oboseală.
Dar încet, încet, totul s-a calmat.
Lidia și-a găsit un loc de muncă în magazinul din sat.
A învățat să aprindă focul, să care apă și să repare lucruri.
Într-o seară, amândouă stăteau lângă sobă.
„Mamă… te simți mai bine?” a întrebat Lidia.
Bătrâna a zâmbit.
„Acum… da. Pentru că nu mai sunt singură.”
Două luni mai târziu, într-o dimineață geroasă, o mașină a claxonat în fața porții.
Lidia a plecat.
Sorin.
El a stat acolo cu mâinile în buzunare.
„Ce faci aici?”, a întrebat ea.
„Am adus lemne. Uscate.”
El a tăcut.
„Și… dacă mai e loc… poate stau și eu câteva zile.”
Lidia l-a privit lung.
„Nu e niciun televizor mare aici. Niciun confort.”
„Știu.”
„Și trebuie să cari apă.”
„Învăț.”
A făcut un pas spre el.
„Și mama?”
Sorin a oftat.
„Dacă mă ceartă din nou… tac.”
Lidia a zâmbit pentru prima dată după mult timp.
„Te rog.”
În seara aceea, în căsuța aceea, trei persoane stăteau lângă sobă.
Nu era lux.
Dar era cald.
Și pentru prima dată, era o familie adevărată.