Sandu nu a așteptat niciun răspuns.
A scos un card din portofel și i l-a întins chelnerului, fără să clipească.
„Adaugă toate astea la nota mea de plată.”
Karina, cu gura căscată.
„Nu… Nu pot accepta asta…”
„Poți”, a spus el încet. „Nu e momentul pentru încăpățânare.”
Chelnerul a plecat imediat, ca și cum nu ar mai fi fost aceeași persoană.
Ochii Karinei s-au umplut de lacrimi.
„Îți dau banii înapoi… Jur. Nu știu cum, dar i-i voi da înapoi…”
Sandu a zâmbit slab.
„Știi ce e interesant? Nici măcar nu știai că exist în liceu.”
Karina și-a coborât privirea.
„Știu… și îmi pare rău.”
„Nu ar trebui. Așa e viața. Fiecare vede ce vrea să vadă.”
Chelnerul a venit cu bonul. Sandu a semnat și s-a ridicat.
„Hai să mergem.” Aerul de aici nu-ți face bine.
Au ieșit pe terasă. Noaptea era liniștită, orașul strălucea.
Karina încă tremura.
„De ce mi-ai făcut asta?”
Sandu s-a rezemat de balustradă.
„Pentru că am mai văzut povestea asta. De prea multe ori.”
„Ce vrei să spui?”
„Lucrez în IT… dar mă ocup și de fraude online. Tipul ăsta… Oleg… nu e primul „numărul unu”.
Karina a înlemnit.
„Știi cine e?”
„Nu personal. Dar tiparul e același. Câștigă încrederea unei femei, o duce într-un loc scump, o trimite să intre și apoi dispare.”
„Și… nimeni nu-l prinde?”
Sandu a oftat.
„Dur. Schimbă numere, conturi, identități.”
Karina s-a simțit mică.
„Am fost proastă…”
„Nu. Ai fost om.” „Ai avut încredere.”
Tăcere.
Apoi Sandu a continuat:
„Dar poți face ceva.”
„Ce?”
„Mișcă-te. Și nu lăsa pe nimeni să te mai trateze așa.”
Karina l-a privit cu atenție.
Nu mai era tipul timid de la bancă.
Era un bărbat calm, încrezător, care nu se lăuda, dar se lăuda.
„Sandu… vrei cafea? Dar de data asta… cu plăcere.”
A zâmbit.
„Accept. Dar nu la un restaurant de pe acoperiș.”
„Nu. Într-o cafenea obișnuită. Ca oamenii normali.”
Amândoi au râs.
Pentru prima dată în seara aceea, Karina a simțit că respiră.
Nu pierduse totul.
Dimpotrivă.
El pierduse iluzia.
Și găsise ceva real.