Am părăsit scena în tăcere, în timp ce publicul rămânea uluit.
Nimeni nu știa dacă să aplaude sau să-și plece capetele.
Andrei era palid ca o pânză. Nu mai emana încredere. Papionul îi era strâmb, iar mâinile îi tremurau ușor.
Joana, sora lui, încă ținea un pahar gol în mână. Nu era nici urmă de acel zâmbet superior.
„Ce fel de glumă e asta?”, a întrebat ea, încercând să râdă.
Nimeni nu a râs.
Am coborât scările încet, deliberat. Clănțănitul tocurilor mele se auzea clar în liniștea publicului.
„Nu e o glumă, Joana”, am spus calm. „Știi, sunt oameni care fac curățenie după alții… și sunt oameni care fac ordine.”
M-am oprit în fața lor.
Andrei a încercat să spună ceva, dar nu a putut. Am putut vedea că calcula, încercând să înțeleagă unde greșise.
„Maria… Eu… Eu nu știam…” a început el.
„Exact”, am răspuns. Nu voiai să știi.
Am scos un dosar subțire din geantă.
„Uite documentele. Semnate. Ștampilate. Această firmă nu este doar locul tău de muncă. Este… casa mea.”
Preotul mergea încet în spatele meu, fără să spună nimic. A dat doar din cap în semn de confirmare.
Un murmur a răsunat în toată camera.
Oamenii șopteau. Se uitau de la mine la Andrei.
„Tu… tu ai cumpărat această firmă?” a șoptit Andrei.
Am dat din cap.
„Cu banii bunicii mele. Îți amintești cum ai spus «banii mei nu se pun»? Ei bine… se puneau.”
Tăcere.
„Și știi ce e cel mai trist?” „Am continuat mai încet. Nu pentru că râdeai de mine. Ci pentru că ți-era rușine de mine.
Andrei și-a coborât capul.
Pentru prima dată, nu mai avea nimic de spus.
Ioana a încercat să intervină:
„Haide, Maria, nu poți face asta acum, în fața tuturor…”
„Pot”, am răspuns simplu. Pentru că ai făcut exact același lucru.”
Am făcut un pas înapoi.
„Începând de mâine, nu mai faci parte din companie. Vei primi tot ce ți se cuvine. Nimic mai mult.”
Andrei s-a uitat la mine cu disperare.
„Și… noi?”
Întrebarea a rămas suspendată în aer.
Am simțit un nod în gât, dar nu l-am lăsat să se vadă.
„Noi…” am spus încet… noi eram o echipă. Dar o echipă nu se destramă când lucrurile devin dificile.”
L-am privit pentru ultima dată.
„Ai ales să fii mic.” „Am ales să cresc.”
M-am întors și am plecat.
Viața a început să prindă viață din nou în spatele camerei. Oamenii vorbeau, se apropiau de tata, mă priveau cu respect.
Pentru prima dată, nu mai eram „soția cuiva”.
Eram doar eu.
Maria.
Și asta a fost mai mult decât suficient.