Am rămas cu cheia în mână, privind ușa.
Cuvintele Mariei îmi răsunau în cap.
„N-a fost niciodată a lui.”
Am inspirat adânc și am bătut încet cu degetele în lemnul ușii, de parcă mă gândeam.
În realitate, încercam să nu râd.
Maria mă privea atent, convinsă că tocmai îmi dărâmase lumea.
Andrei a ieșit atunci pe verandă, cu mânecile suflecate.
„Ce cauți aici?” a spus el, iritat.
Am ridicat cheia.
„Încercam să intru în casa mea.”
El a râs scurt.
„Fosta ta casă.”
Maria și-a pus mâna pe burtă teatral.
„Andrei mi-a explicat tot. O să creștem copilul aici. Avem nevoie de spațiu.”
M-am uitat la cutiile de pe gazon. La canapeaua pe care o alesesem eu. La masa de bucătărie pe care o plătisem aproape toată din economiile mele.
„Ați terminat?” am întrebat calm.
Andrei a încruntat sprâncenele.
„Ce vrei să spui?”
„Vreau să spun că v-ați mutat deja?”
Maria a zâmbit larg.
„Aproape.”
Am dat din cap încet.
„Bine.”
Am scos telefonul și am format un număr.
Andrei a râs din nou.
„Pe cine chemi? Poliția?”
„Nu,” am spus liniștită. „Pe cineva care chiar are cheia.”
Maria a clipit.
După zece minute, o mașină a oprit în fața porții.
Din ea a coborât un bărbat în costum gri. Domnul Popa. Agentul imobiliar.
În mâna lui era un dosar gros.
Andrei a părut brusc neliniștit.
„Ce e asta?”
Domnul Popa a urcat pe verandă și a deschis dosarul.
„Doamnă Elena, m-ați rugat să vin dacă apar probleme.”
Maria s-a încruntat.
„Ce probleme? Noi locuim aici.”
Agentul a ridicat o sprânceană.
„Nu chiar.”
Andrei a încercat să pară sigur pe el.
„Casa e pe numele nostru.”
Domnul Popa a scos o copie a contractului și a bătut cu degetul pe o pagină.
„Nu. Casa este pe numele doamnei Elena și al tatălui ei.”
Tăcere.
Maria a deschis gura.
„Cum adică?”
Am ridicat din umeri.
„Când am văzut că Andrei avea datorii peste datorii… tata a insistat să punem casa pe numele nostru.”
Andrei s-a albit la față.
„Ai spus că e o formalitate.”
„A și fost,” am răspuns. „Pentru mine.”
Domnul Popa a continuat calm.
„Domnul Andrei nu figurează ca proprietar.”
Maria s-a uitat la el, apoi la mine.
„Dar el a spus—”
„Că e casa lui?” am completat.
Am zâmbit pentru prima dată.
„Și tu l-ai crezut.”
Andrei a început să se enerveze.
„Nu contează! Am plătit ratele!”
Agentul a dat din cap.
„Primele două. Restul sunt achitate integral.”
Maria a șoptit:
„Cu ce bani?”
Am privit direct spre ea.
„Cu ai mei.”
Vântul a mișcat ușor perdeaua din ușă.
Am întins mâna.
Domnul Popa mi-a dat cheia adevărată.
Am introdus-o în yală.
Click.
Ușa s-a deschis.
M-am întors spre ei.
„Aveți o oră să scoateți toate cutiile din curte.”
Maria era palidă.
„Nu poți face asta. Sunt însărcinată.”
Am ridicat din umeri.
„Și eu eram logodită.”
Andrei m-a privit cu furie.
„O să regreți.”
Am intrat în casă și m-am oprit în prag.
Lumina după-amiezii intra prin geamuri.
Casa era liniștită.
În spate se auzea Maria certându-se cu Andrei.
Am închis ușa.
Și pentru prima dată, am simțit că respir cu adevărat.
Casa era a mea.
Și, în sfârșit, și viața mea la fel.