Dimineața a venit repede.Prea repede.
Lumina gri intra pe geamul mic al camerei mele, iar liniștea din casă era apăsătoare. Nu se auzea nici televizorul, nici pașii nepoților. Doar ticăitul ceasului de perete, acela pe care îl reparasem cu ani în urmă.
Mi-am pus cămașa bună. Cea albastră, pe care o purtam duminica la biserică, când încă mai mergeam.
Am așezat valizele lângă ușă.
La ora nouă fix, s-a auzit soneria.
Cristina a deschis prima. Am auzit-o chicotind.
— Ce-o mai fi și asta…
Apoi, tăcere.
Pași grăbiți.
— Andrei! striga ea. Vino repede!
Am ieșit încet din cameră.
În hol, doi bărbați în costume stăteau lângă ușă. Unul ținea un dosar gros, celălalt o mapă.
— Bună dimineața, a spus unul dintre ei. Căutăm familia Ionescu.
— Noi suntem, a spus Andrei, confuz. Despre ce e vorba?
— Avem aici o notificare oficială privind imobilul.
Cristina a albit la față.
— Ce notificare?
— Casa aceasta aparține domnului Gheorghe Popa.
Tăcere.
— Cum adică? a bâiguit ea. E casa noastră!
— Nu, doamnă. Casa a fost cumpărată acum patru ani, integral, cu bani proprii. Contractul este pe numele domnului Popa.
Am văzut cum Andrei se sprijină de perete.
— Tată… ce înseamnă asta?
Am făcut un pas în față.
— Înseamnă că atunci când v-ați mutat aici, v-am lăsat să stați fără chirie. Voi ați plătit utilitățile. Atât.
— De ce n-ai spus nimic? a șoptit Andrei.
— Pentru că erai familia mea. Pentru că aveam încredere.
Cristina a început să țipe.
— Nu se poate! Unde să mergem? Avem copii!
— Exact, am spus calm. Aveți copii.
— Și eu am avut un fiu.
— Am avut.
Bărbatul cu dosarul a continuat:
— Domnul Popa a decis să vândă casa. Aveți la dispoziție 30 de zile să o eliberați.
Cristina s-a prăbușit pe un scaun.
— Cadoul… a șoptit ea. Asta era cadoul?
— Da, Cristina.
M-am uitat la Andrei. Avea ochii în lacrimi.
— Tată… iartă-mă.
— Nu trebuie să mă rogi pe mine. Trebuie să te uiți în oglindă.
Mi-am luat valizele.
— Unde te duci? a întrebat el.
— La căminul de seniori din Brașov. Un loc curat, liniștit. Cu oameni ca mine.
Am deschis ușa.
— Știi ceva, Andrei? Familia nu e despre pereți și camere. E despre respect.
Am ieșit.
Aerul de afară mirosea a ploaie.
Pentru prima dată după mult timp, spatele parcă nu mă mai durea.
Mergeam drept.
Liber.
Și știam că, în sfârșit, îmi respectasem propria valoare.