Într-un mic sat din fosta Uniune Sovietică, acoperit de nori cenușii și de frigul începutului de iarnă, se petrece de câteva săptămâni o scenă care frânge inimi.Pe aleea îngustă a unui cimitir vechi, unde crucile de fier ruginit se înclină sub greutatea vremurilor, un câine loial stă zi de zi la capătul unui mormânt modest.

Cățelul, pe nume Maxim, fusese adoptat de un bătrân veteran de război, Ivan Petrovici, cu ani în urmă. Cei doi erau de nedespărțit — mergeau împreună la magazin, la plimbare și, în serile lungi de iarnă, își țineau reciproc de cald în casa veche de lemn.

Dar, într-o zi de toamnă târzie, Ivan a suferit un infarct. A murit singur în casa lui, iar Maxim a fost găsit lângă trupul neînsuflețit, lătrând sfâșietor.

După înmormântare, ceva cu totul neașteptat a început să se întâmple. În fiecare dimineață, la prima oră, Maxim pleca din curtea unde fusese adăpostit temporar de un vecin și mergea direct la cimitir. Se așeza lângă mormântul stăpânului său și începea să schelălăie încet, aproape ca un plâns omenesc.

Localnicii spun că nici ploaia, nici zăpada, nici gerul nu-l opresc. Îl văd acolo în fiecare zi, privind crucea simplă marcată cu o stea roșie decolorată.

„Este un simbol al loialității absolute”, spune un bătrân din sat. „Noi, oamenii, uităm repede… dar acest suflet nu și-a uitat iubirea.”

Săptămâna trecută, cineva i-a adus o pătură și hrană. Altă persoană i-a lăsat un bilețel emoționant la cruce:„Dragul meu prieten, dragostea nu moare niciodată. Ivan ar fi mândru de tine.”

Acum, tot mai mulți oameni vin să vadă cu ochii lor această dovadă vie de devotament. Se spune că Maxim va continua să vegheze acolo, până când sufletul lui Ivan îi va răspunde chemării.

Oare avem și noi, oamenii, aceeași capacitate de iubire necondiționată? Povestea lui Maxim rămâne o lecție pe care ar trebui să o purtăm cu noi, în fiecare zi.