Am condus fără să știu exact unde merg. Doar instinctul mă ghida. Thomas nu spunea niciodată unde are loc acele „întâlniri de serviciu târzii”. Dar o voce din mine șoptea că voi afla. Aveam o listă mentală de locuri — restaurante, hoteluri, parcări mai ferite. A ales greșit ziua să mă mintă.
După douăzeci de minute, am văzut mașina lui parcată în fața unui mic hotel dintr-o zonă mai retrasă a orașului. Stătea acolo, strălucind sub lumina unui bec slab. Am parcat la o distanță sigură, tremurând ușor. Voiam să mă duc imediat, să intru, să cer explicații. Dar am stat. Am privit. Timpul părea că s-a oprit. Apoi o ușă laterală s-a deschis.
Și ea a apărut.
Tânără, elegantă, cu părul lung și roșcat. Se uită în stânga, în dreapta, și intră repede în hotel. Avea o naturalețe periculoasă în gesturi, ca și cum nu era pentru prima oară.
Mâinile îmi tremurau pe volan. Thomas nu apăruse încă. Încă puteam pleca. Încă puteam pretinde că nu am văzut nimic. Dar Emma… Emma a auzit. Și dacă eu taceam, aș fi devenit complice.
Am ieșit din mașină, m-am îndreptat spre recepție. Cu fiecare pas simțeam cum ceva din mine se rupe. Am intrat și m-am oprit în fața recepționerului.
— Bună seara. Aș vrea să știu dacă domnul Thomas Meyer are rezervare aici.
Băiatul s-a uitat la mine, apoi în monitor.
— Camera 12. Tocmai a urcat.
Am mulțumit și m-am întors spre scară. Mă simțeam ca într-un film prost, unul în care știi ce urmează și totuși nu poți opri nimic.
Am bătut la ușă.
Odată. Nimic.
A doua oară — ușa s-a deschis. Thomas, uimit, în cămașă descheiată, cu privirea vinovată.
— Ce cauți aici? — șopti el, palid.
— Întrebarea asta ar trebui s-o pun eu, nu crezi?
În spatele lui, ea apăru. Își aranja părul și își trăgea cămașa peste umeri.
— Ah, ești… soția.
Vocea ei era rece, sigură pe sine.
— Și tu ești „prietena” cu care el păstrează secrete.
— Nu știam că aveți un copil. — spuse ea, de parcă voia să se apere. — Nu era parte din poveste.
— Nu era nicio poveste. Era viața noastră. Familia noastră.
M-am întors către Thomas.
— Emma a răspuns la telefon. A auzit-o. A întrebat cine e. Ea i-a spus că păstrează taine cu tine. Acum, ce vrei să-i spun copilului nostru?
Thomas nu răspunse. Își lăsă privirea în podea. Într-o lume în care un cuvânt putea schimba totul, el a ales tăcerea.
Am plecat fără să mai spun ceva. În mașină, am plâns. Nu de durere, ci de eliberare. Fusesem în întuneric prea mult timp.
**
O lună mai târziu
Emma colora un unicorn pe masa din bucătărie. Thomas nu mai locuia cu noi. După acea noapte, am avut o discuție clară. Își văzuse fiica, i-a cerut iertare. Emma nu înțelesese tot, dar știuse un lucru: mama nu mai plânge.
Viața devenise mai simplă. Mai liniștită. Și, ciudat, mai plină de culoare.
Într-o zi, Emma s-a uitat la mine:
— Mami, ce înseamnă să ai taine?
Am zâmbit trist.
— Înseamnă să păstrezi ceva doar pentru tine. Dar în familie, Emma, cele mai bune povești se spun, nu se ascund.
Ea încuviință, gânditoare.
— Atunci vreau să îți spun ceva… am rupt un creion și l-am ascuns în cutia cu șosete.
Am râs. În acel moment am știut: va crește cu adevărul, nu cu tăceri.