…și toată bucătăria s-a făcut brusc liniște, de parcă până și frigiderul a uitat să mai bâzâie.
Tata, omul care rareori ridica vocea, cel care mă învățase că bunul-simț e mai puternic decât orice ceartă, s-a uitat întâi la mine, apoi la Adrian, iar în final la soacră. În ochii lui n-am văzut furie. Am văzut dezamăgirea aceea grea, care apasă mai rău decât un strigăt.
– Doamnă, a zis el rar, paltonul ăla nu e doar o haină. E munca mea de două săptămâni pe drum, printre tiruri, zăpezi și granițe. E ceva ce am luat pentru fata mea. Pentru că merită să se simtă și ea răsfățată, nu mereu la mâna altora.
Soacra a strâns buzele, dar nu a scos o vorbă. Adrian s-a fâstâcit, a ciupit eticheta de la tricou și a încercat să pară relaxat, deși îi tremura genunchiul.
– Tată, nu e chiar așa… a îngânat el.
Tata l-a privit de parcă vedea pentru prima dată cine e cu adevărat soțul meu.
– Adrian, tu ai luat ceva ce nu era al tău și l-ai dat altcuiva. Fără să întrebi, fără să îți pese. Cum îi poți cere Elenei să se simtă respectată dacă nici măcar o haină nu-i rămâne în pace?
Mi-am ținut respirația. Mi se părea că, dacă respiram prea tare, se rupea ceva între noi.
Dar tata nu terminase.
– Și mai e ceva, a continuat el. Când o femeie e mireasă, nu-i iei doar mâna. Îi iei grija, sufletul, viitorul. Tu ce ai făcut cu astea?
Adrian a închis ochii. Soacra a dat ochii peste cap, dar tata s-a întors spre ea.
– Și dumneata, doamnă… dacă tot voiai palton, puteați să luați altul. Să dați bani, să vă cumpărați. Asta a fost pentru fata mea. Eu i l-am adus. Cu mâna mea. Cu munca mea.
În bucătărie mirosea a ceapă arsă și rușine.
Tata a făcut un pas spre mine, mi-a pus palmele mari pe umeri și mi-a spus încet:
– Hai cu mine, copilul meu.
Am crezut că vrea să mă scoată din casă, să evităm scandalul. Dar nu. M-a dus până la ușă, a luat paltonul de pe soacră – efectiv l-a ridicat de pe ea, cu tot cu surprinderea ei – și mi l-a pus pe umeri.
– Ăsta e al tău. Și doar al tău. Iar dacă cineva îl mai atinge fără voia ta, să știi că ai unde să vii. Casa ta e la mine. Niciodată nu rămâi singură.
Am simțit cum mi se încălzește pieptul. Nu de la palton – ci de la dreptate.
Soacra s-a înroșit, dar nu a zis nimic. Adrian a oftat adânc, apoi a ridicat privirea spre tata.
– Aveți dreptate… am greșit. Și nu doar cu paltonul. Mama, gata. Ajunge. În apartamentul ăsta venim doar cu invitație. Nu mai intri singură, nu mai decizi tu. Eu sunt bărbat în casa mea, nu tu.
N-am crezut că voi auzi vreodată cuvintele astea din gura lui.
Tata a clipit surprins, apoi a dat un scurt din cap.
– Așa e bine, băiete. Să vă faceți casa voastră, nu casa altora.
Soacra a luat geaca ei veche și s-a strecurat spre ieșire, mormăind ceva despre „tinerele de azi”. Dar pentru prima dată, nu mi-a păsat. Nu mă durea în suflet, nu aveam nod în gât. Eram doar… ușurată.
După ce au plecat, Adrian s-a apropiat de mine și a zis încet:
– Elena, iartă-mă. N-am fost bărbat cum trebuia. Dar vreau să fiu. Începând de azi.
Tata s-a încalțat și s-a pregătit să plece. La ușă s-a întors și mi-a zâmbit:
– Vezi? Uneori trebuie doar să spui „ajunge”. Restul se așază.
Când a ieșit, paltonul era pe umerii mei. Dar cel mai important: respectul era înapoi în casa mea.
Și din seara aceea, nimic n-a mai fost la fel.
Pentru că, uneori, un palton nu e doar un palton. E momentul în care o femeie își vede valoarea – și nu o mai lasă să îi fie luată.