…privirea lui a fost suficientă ca să o oprească. A simțit cum inima îi bate nebunește, iar mâinile îi tremură ușor. A întins cardul, sperând că poate Marian își va da seama cât e de absurd ce face. Dar el a luat-l calm, l-a pus în portofel și a ieșit din casă fluierând, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Din ziua aceea, Sofia a trăit cu senzația că cineva i-a tăiat aripile. Primea de la el bani doar „pentru strictul necesar” — adică un bilet de autobuz, un covrig la prânz și, dacă avea noroc, câțiva lei în plus pentru detergent. Nici vorbă de o cafea cu o colegă sau o carte nouă.
La început a crezut că e o fază, că poate Marian trece printr-o perioadă stresantă. Dar controlul devenea din ce în ce mai sufocant. Într-o seară, când a îndrăznit să-i spună că s-a săturat să ceară bani ca o elevă pentru fiecare lucru, el a izbucnit.
— Ți-am spus că nu-mi place risipa! — a urlat, iar palma lui grea i-a lovit obrazul.
Sofia a înghețat. Nici nu a plâns. Doar l-a privit uimită, nevenindu-i să creadă ce se întâmplă. A doua zi s-a machiat cu grijă, ascunzând vânătaia sub fond de ten, și a mers la școală de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Zilele au început să se repete, toate la fel — tăcere, frică, neputință. Dar într-o seară, telefonul a sunat. Era mama.
— Tatăl tău vrea să te vadă. A aflat ceva…
Sofia a simțit cum o străbate un fior. Tatăl ei, generalul Petrescu, omul pentru care disciplina și onoarea erau literă de lege. Niciodată nu-i spusese că Marian o lovește. Rușinea, teama și speranța că lucrurile se vor îndrepta o făcuseră să tacă. Dar cineva, probabil o colegă, observase semnele și dăduse de veste.
Când a ajuns acasă, Alexandru Petrescu stătea în curte, în uniforma lui veche, dreaptă ca o suliță. Când a văzut-o, i s-au înmuiat ochii.
— Fata mea, a spus încet, tu nu ești singură.
A doua zi, Marian s-a trezit cu socrul în fața ușii. Fără ridicarea vocii, fără amenințări, fără certuri. Doar o privire care ar fi făcut să se clatine și un zid de beton.
— Fiule, a spus generalul calm, un bărbat adevărat nu își bate femeia și nu-i fură demnitatea. Ți-ai pierdut dreptul de a-i fi soț.
Marian a încercat să răspundă, dar cuvintele i s-au blocat în gât. În următoarele zile și-a strâns lucrurile și a plecat, murmurând scuze care nu mai valorau nimic.
Sofia a plâns mult. Nu de durere, ci de ușurare. Tatăl ei i-a spus atunci ceva ce avea să-i rămână în suflet toată viața:
— Viața nu te doboară, fata mea. Te încearcă, ca să vezi cât de puternică ești cu adevărat.
Ani mai târziu, Sofia a devenit directoarea acelei școli. Nu s-a mai grăbit să se îndrăgostească, dar într-o zi, în fața clasei, a văzut un bărbat care a venit să-și înscrie fiul la cursuri. Ochii lui erau calzi, vocea blândă, fără urmă de superioritate.
A zâmbit, pentru prima dată după mult timp, fără teamă. Și a înțeles atunci că unele bătălii nu se câștigă cu forța, ci cu curajul de a te ridica și de a merge mai departe.