Când a ieșit din baie, Adriana simțea că fiecare pas pe care îl făcea o despărțea tot mai mult de fata care intrase acolo. Nu mai era aceeași. Nu mai era speriată, nu mai era un accesoriu în povestea altcuiva. În clipa în care apăsase „trimite”, totul se schimbase.
Se așeză înapoi la masă, cu chipul calm, aproape rece.— Ați spus că fiecare pagină trebuie semnată, nu? întrebă ea liniștit.— Exact, draga mea, aprobă Beatrice, radiantă, convinsă că triumfase.
Adriana luă stiloul.Îl învârti între degete, apoi trase o semnătură atât de mică, încât părea un punct prelung. Pe următoarea pagină, semnătura era și mai mică.Avocatul se foi, ușor deranjat.— Vă rog… puțin mai lizibil…— Așa e semnătura mea, spuse Adriana cu voce plată.— Dar pe actele anterioare…— Semnez diferit în funcție de context. Aici așa semnez.
Beatrice ridică o sprânceană, dar nu spuse nimic. Important pentru ea era doar ca semnătura „să fie pe hârtie”.
Când termină, Adriana puse stiloul jos cu un gest lent.— Perfect, draga mea! exclamă Beatrice.— Excelent, completă Radu.
Patriciu nici măcar nu ridică privirea.
Adriana își luă geanta.— Atunci, dacă nu mai e nimic, pot pleca?
Radu încuviință satisfăcut.— Sigur, și să nu uiți… Nunta e la ora 4, duminică.
Adriana ieși din casă cu pași lenți, eleganți. Dar în momentul în care poarta masivă se închise în urma ei, aerul rece îi lovi obrajii și tot calmul se sparse în bucăți. Inspiră adânc.„Încă puțin”, își spuse.
În aceeași seară, în apartamentul ei modest din București, luminile erau stinse, laptopul deschis, iar Iulian o aștepta pe video.— Adriana… odată ce începem, nu mai e cale de întoarcere.— N-am nevoie de întoarcere, doar de adevăr.
— Bine, spuse el, apăsând o tastă.— De azi, tot ce au ascuns Vălenii iese la suprafață.
În următoarele ore, documente contabile, declarații false, donații fictive, tranzacții dubioase – toate începeau să se scurgă către instituțiile care abia așteptau un astfel de caz. Familia Vălean era obișnuită să țină totul sub preș, dar Adriana nu mai era dispusă să joace jocul lor.
Noaptea trecu greu, dar dimineața veni cu o liniște ciudată.
Duminică, în ziua nunții, Adriana păși în biserică. Toată lumea întoarse capul. Rochia era impecabilă. Zâmbetul ei – calm. Dar în ochi… în ochi avea furtuni.
Patriciu o privi confuz.— Adri… ai venit! Credeam că…— Că voi fugi? îl întrerupse ea.— Nu, eu…— Stai liniștit. Azi chiar o să-ți dau ce meriți.
Preotul deschise cartea. Muzica începu.
Dar înainte să se spună primul cuvânt, ușile mari ale bisericii se deschiseră brusc. Un bărbat în costum, cu o mapă groasă, intră hotărât.— Domnule Radu Vălean? Domnule Patriciu Vălean?Toată lumea tăcu.
— Sunteți citați pentru anchetă penală. Astăzi. Imediat.
Un murmur se rostogoli prin biserică. Radu îngheță. Beatrice simți cum îi tremură genunchii. Patriciu făcu un pas în spate.— Ce înseamnă asta?!— Că imperiul cade azi, spuse Adriana, privindu-l în ochi.
— TU ai făcut asta?! urlă Patriciu.— Eu doar am arătat lumii ce era deja acolo.
Invitații se ridicară, confuzi, unii șocați, alții curioși.Adriana își desprinse voalul.— Și ca să fie clar… nu vreau nimic de la voi. Zero. Nici măcar numele.
Se întoarse spre ieșire cu pași siguri.
În timp ce ieșea, simți cum povara de pe umeri se evapora. În fața bisericii, soarele cald o mângâia pe față.Iulian o aștepta sprijinit de o mașină.— Ai terminat?— De tot.
El îi deschise portiera.— Și acum?Adriana zâmbi larg.— Acum, în sfârșit… trăiesc pentru mine.
Și pentru prima dată după multă vreme, chiar așa era.