— Numele lui e Paul, da, — a spus Clara cu o voce joasă. — Dar n-a fost niciodată erou.
Sofia nu spunea nimic. Ochii îi erau larg deschiși, dar nu clipea. A simțit cum înăuntrul ei ceva vechi și fragil se crapă.
— L-a iubit mult mama ta. Pe atunci, Paul era alt om. Blând, inteligent, dar… rătăcit. A fost crescut într-un centru, fără părinți, și purta cu el o durere mută, una pe care noi am crezut c-o putem vindeca.
Clara își acoperi fața cu mâinile pentru o clipă, apoi continuă:
— Elena era studentă la pedagogie când l-a întâlnit. Au trăit o poveste intensă, dar și instabilă. El dispărea uneori cu zilele, apoi revenea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu era violent, dar avea momente în care părea că fuge de lume. De el însuși.
— Și… de ce mi-ați spus că a murit? — întrebă Sofia, abia șoptind.
— Pentru că, într-un fel, chiar a murit pentru noi. Când Elena a rămas însărcinată, el s-a speriat și a plecat. A lăsat un bilet: „Nu sunt pregătit să fiu tată. Îmi pare rău.” Și-atunci, dragă, mama ta a suferit mai mult decât îți poți închipui. Dar n-a vrut să-ți transmită acea durere. A inventat o poveste în care tu erai fiica unui om bun, care a murit prea devreme. Era mai ușor de dus…
Sofia simți că respira greu. Se ridică de pe canapea, cu mâinile strânse în pumni. Nu știa dacă e furioasă sau doar rănită. Simțea o confuzie groasă, ca o ceață.
— Unde e acum? — întrebă.
Clara oftă.
— Nu știu sigur. Dar dacă ceea ce a spus Luiza e adevărat… poate că e prin parc, pe lângă biserica veche. Acolo obișnuiau să se plimbe cândva.
A doua zi, după ore, Sofia nu s-a dus acasă. A coborât două stații mai devreme și a luat-o pe aleea cu castani, care ducea spre parcul vechi. Fiecare pas îi bătea în tâmple ca o toba surdă. Mintea îi era un haos: ce spera să găsească? Ce să-i spună? De ce, după atâția ani, îl căuta?
Aproape voia să renunțe. Dar atunci, lângă o bancă, zări un bărbat. Purta o geacă ruptă și un fular decolorat. Avea o carte în mână, dar nu o citea — doar o ținea deschisă, absent. Părul îi era cărunt, dar trăsăturile… erau familiare. Aceeași linie a bărbiei ca mama. Aceiași ochi gri, pierduți.
Sofia se apropie. Inima îi bătea atât de tare, că aproape îi acoperea gândurile.
— Domnule… vă numiți Paul?
El ridică încet privirea.
— Da. Da, așa mi se spune.
— Ați cunoscut o femeie… Elena. Elena Popescu.
Un tremur îi trecu prin trup. Ochii i se umeziră.
— Da… am cunoscut-o. De ce?
Sofia înghiți cu greu.
— Eu sunt fiica ei.
Timpul parcă s-a oprit. Paul nu spunea nimic. Doar o privea. Ochii lui, cândva goi, se umplură de o teamă tăcută, apoi de o lumină ciudată, de regret.
— Tu… ai crescut mare…
— M-ați lăsat, — a spus Sofia, fără să strige. — Ați fugit. Ați știut că exist, dar n-ați venit niciodată.
El dădu din cap. Lacrimile i se prelingeau în barbă.
— Știu… Nu există scuză. Nu am fost om. Am fugit de tot ce era greu. De ea. De tine. De mine.
— De ce?
— Pentru că am fost un copil abandonat. Și-am crezut că e mai bine să nu stric viața altora. Am crezut că nu sunt demn să fiu tată. A fost o lașitate… știu.
Sofia nu mai spunea nimic. Se așeză pe bancă, lângă el. O vreme, niciunul nu vorbi. Doar vântul foșnea printre frunze. Paul scoase o fotografie din buzunarul gecii. Era ruptă, dar clară — Elena, tânără, zâmbitoare, ținând în brațe un nou-născut.
— O port mereu cu mine. E tot ce am mai iubit vreodată.
Sofia o atinse cu vârful degetelor. Lacrimile i se rostogoleau tăcute.
— Nu știu dacă pot să vă iert, — șopti.
— Nici nu cer iertare. Doar… mulțumesc că ai venit.
După acea zi, Sofia nu i-a spus nimic Clarei. Dar din când în când, începu să treacă prin parc. Uneori îl saluta, alteori doar se oprea de departe. Paul nu insista. Nu cerea. Nu întreba.
Doar aștepta. Ca un copac care știe că primăvara poate veni.
Iar într-o zi, Sofia s-a apropiat cu două sandwich-uri și un termos.
— Poți să-mi povestești despre ea? Despre când era tânără?
Ochii bărbatului se luminau. Și-a întins palma tremurând, dar n-a atins-o. A început să vorbească. Despre dansuri în ploaie. Despre poezii scrise pe șervețele. Despre o fată care credea că lumea poate fi schimbată cu iubire.
Și în ochii Sofiei, pentru prima dată după mult timp, se aprinse o scânteie.
Poate că trecutul nu putea fi schimbat. Dar viitorul… putea fi ales. Pas cu pas. Cu răbdare. Cu adevăr.
Iar în acel colț de parc, doi oameni încercau să reclădească o punte din cioburi de amintiri și vise.