— Urmați-mă, am spus scurt, ridicându-mă de la birou.
N-au scos niciun cuvânt. Mergeau în urma mea ca doi oameni care nu mai aveau altă opțiune pe lume. În lift era o liniște grea, de parcă aerul se strânsese între noi și nu mai voia să circule. Îi simțeam tremurând. Probabil se așteptau să le dau bani, poate să-i las să stea în vreun apartament al firmei. Sau, cine știe, să le ofer un colțișor de milă. Dar eu aveam altceva în minte.
Am coborât în parcarea subterană și m-am oprit lângă duba firmei, unde colegii pregăteau zilnic marfă pentru magazinele noastre.
— Urcați, le-am spus simplu.
Mama s-a uitat speriată, tata confuz.
— Alexandru… unde mergem? a întrebat el.
— O să vedeți.
S-au conformat fără proteste. Drumurile Iașului treceau pe lângă noi, iar eu simțeam cum fiecare clădire îmi amintește prin ce-am trecut ca să ajung unde sunt. La semafoare îi vedeam trăgând cu ochiul spre mine, ca și cum încercau să mă citească. Nu le mai semănam deloc. Nu mai eram copilul lor. Eram un străin cu putere. Un străin care putea să decidă orice.
După vreo douăzeci de minute am ajuns în satul unde crescusem. Am oprit în fața casei bunicilor — casa în care am fost iubit pentru prima oară. Casa pentru care muncisem ani de zile ca s-o renovez și s-o transform într-un loc demn de amintirea lor.
Părinții mei s-au uitat șocați.
— De ce… aici? a șoptit mama.
— Intrați, i-am îndemnat.
Am deschis ușa și i-am lăsat să pășească înăuntru. Totul era curat, aerul mirosea a lemn și a ceai de tei, exact ca pe vremea bunicii. Le-am văzut ochii umezi. Poate pentru prima oară realizau ce pierduseră.
— Aici veți sta, am spus pe un ton răspicat.
Mama s-a prăbușit într-un scaun.
— Alexandru… îți mulțumim… nici nu știi ce înseamnă asta pentru noi…
— Ba știu, i-am tăiat-o scurt. Știu exact.
Am făcut câțiva pași prin cameră, lăsându-mi gândurile să curgă. Îmi tremurau palmele. Îmi tremura trecutul.
— O să aveți casă, mâncare, tot ce aveți nevoie. Nu o să vă lipsească nimic. Dar nu din milă, ci ca să închid odată rana asta.
Tata și-a ridicat privirea, rușinat.
— Nu merităm…
— Nu, n-o meritați. Dar eu merit liniște. Și nu pot să trăiesc cu ideea că v-aș lăsa pe drumuri, chiar dacă voi mi-ați făcut asta mie.
Se uitau la mine ca doi oameni gata să se frângă. Și poate că, într-o altă viață, m-ar fi înmuiat. Dar nu azi.
— Mai e ceva, am continuat. Nu veți primi bani. Niciun leu. Nu vă dau pomană. Dacă vreți să locuiți aici, trebuie să lucrați. Casa asta are curte, magazie, sunt destule de făcut. Vă dau un salariu minim pe firmă, în schimbul muncii. Vreți să începeți de la zero? Perfect. Începeți ca mine.
Mama a izbucnit în plâns. Tata și-a acoperit fața cu mâinile. Dar eu nu-mi lăsam inima să slăbească.
— Eu am crescut aici, cu două mâini și cu ajutorul unor oameni bătrâni care n-au avut nimic, dar mi-au dat tot. Voi ați avut tot și n-ați dat nimic. Așa că, dacă vreți o a doua șansă… se muncește pentru ea.
M-am îndreptat spre ușă.
— Alexandru! a strigat mama, cu glas sfâșiat. Poți… poți să ne ierți?
M-am oprit fără să mă întorc.
— Iertarea… nu se cere. Se dovedește.
Și am ieșit.
În clipa în care am închis poarta, am simțit cum un nod mare îmi cade din piept. O parte din mine încă sângera, dar altă parte începea, în sfârșit, să respire.
Nu i-am pedepsit.
Nu i-am răzbunat.
Le-am dat exact ce viața mi-a dat și mie: o șansă să o ia de la capăt.
Iar în tăcerea aceea de toamnă, pentru prima dată după douăzeci și unu de ani, am simțit că trecutul începe, în sfârșit, să se stingă.