— Adriana, ai un minut? — glasul lui Daniel era neobișnuit de blând, lipsit de tăișul cu care era cunoscut prin firmă.
Ea s-a oprit, strângându-și mâinile. Nu îndrăznea să ridice privirea. Simțea cum sângele îi urcă în obraji, iar gândurile îi fug în toate direcțiile. Daniel a închis ușa biroului și a așezat pe masă fotografia — o poză mică, îndoită la colțuri.
— Asta am găsit în caserola ta, a spus el simplu.
Adriana a simțit cum i se surpă podeaua.
În fotografia aceea era mama ei, pe un pat de spital, cu zâmbetul acela slab, dar încă viu. O ținea mereu în cutia cu mâncare — îi amintea pentru cine muncea.
— Îmi pare rău… n-ar fi trebuit să o las acolo… Eu… — vocea i s-a frânt.
Daniel a ridicat palma, oprind-o.
— Nu-mi cere scuze. Eu ar fi trebuit să văd. Să înțeleg. Dar n-am văzut nimic în afară de rapoarte și cifre…
Pentru prima dată, Adriana îl auzi oftând. Nu ca patron, ci ca om.
— Spune-mi… cum e mama ta? — întrebarea a lovit-o direct în inimă.
— E la spital. Azi e zi de dializă. O să merg la ea după program… dacă mai rămâne timp.
Daniel a tras un scaun lângă al ei. S-a așezat încet, ca și cum realitatea pe care o descoperea îl făcea mai mic, mai uman.
— Nu știu cât pot ajuta… dar vreau să încerc. Nu din obligație. Din omenie.
Două zile mai târziu, Daniel a apărut în spital. Cu un buchet mic de flori. Cu o pungă cu fructe. Cu privirea unui om care nu mai vrea să rămână spectator.
Adriana, intrând în salon, s-a oprit în loc.— Domnule…?
— Nu sunt șef aici, a spus el. Sunt doar cineva care vrea să fie aproape.
Mama Adrianei i-a zâmbit ca unei rude vechi, iar Daniel i-a răspuns cu un respect care n-avea de-a face cu statutul lui.
Așa a început totul.
Zilele au curs altfel după vizita aceea. Daniel devenise atent: o întreba cum se mai simte, dacă a mâncat, dacă are nevoie de concediu. O urmărea cu grijă, nu cu autoritate.
Iar Adriana… începea să-l vadă altfel. În spatele costumelor scumpe era un om obosit, dar doritor să repare ceea ce viața făcuse kriptonit: sensibilitatea.
Când starea mamei s-a stabilizat și Adriana a aflat că tratamentele fuseseră acoperite în secret de Daniel, a fugit la biroul lui cu ochii roșii.
— De ce? De ce ați face așa ceva pentru mine?
El a ridicat privirea și a spus încet:
— Pentru că tu mi-ai arătat ce înseamnă cu adevărat să lupți. Iar eu aveam nevoie să-mi amintesc ce e important.
Privirea ei a întâlnit privirea lui pentru prima oară, fără teamă. Bătăile inimii păreau să se sincronizeze în liniștea biroului.
O lună mai târziu, Daniel a închis laptopul după-amiază mai devreme.
— Vrei să bem o cafea împreună? — a întrebat el, timid, ca un adolescent.
La cafeneaua mică din centru au vorbit ore întregi. Despre vieți grele. Despre a doua șansă. Despre vise uitate.
Când au ieșit, ploua încet, cald.
— Ține umbrela, i-a spus ea.— Nu, lasă… unele ploi trebuie simțite, altfel uiți că trăiești.
Ea a zâmbit. În fața ei nu mai era milionarul rece. Era un bărbat care știa să iubească.
Un an mai târziu, într-o biserică mică și luminoasă, Daniel și Adriana și-au unit destinele. Doamna Roza le-a ținut lumânările, cu ochii umezi de fericire.
Iar Daniel, privind-o pe Adriana în fața altarului, a înțeles adevărul pe care banii nu-l pot cumpăra:
Cea mai mare avere a unui om nu se strânge în conturi, ci în brațele celui care te iubește cu adevărat.