Toată seara m-am privit în oglindă, încercând să-mi recunosc chipul. Ridurile fine apărute de la oboseală, mâinile aspre de la muncă, părul prins într-o grabă fără eleganță. Nu mai semănam cu fata care dansa lipită de el la nunțile prietenilor, care râdea în hohote la două noaptea și îi promitea că îl va sprijini mereu. Parcă devenisem o umbră tăcută, ascunsă în spatele unui munte de responsabilități.
Dar undeva, adânc, ceva s-a mișcat. Un impuls mic, o dorință de a-mi aduce aminte că sunt mai mult decât rutina de zi cu zi. Am deschis dulapul și am scos o rochie veche, bej – modestă, ușor de trecut cu vederea. Am modificat-o cu acul și ața cu care cârpeam, de obicei, hainele copilului. Într-o oră, arăta surprinzător de bine. Mi-am strâns părul într-un coc simplu, dar curat, iar dintr-un sertar am scos un ruj vechi, păstrat pentru „zile speciale”.
Și dacă asta nu era o zi specială, atunci nu știu ce era.
Pentru că petrecerea era mascată, am acceptat provocarea destinului: masca avea să fie scutul meu.
O vecină a venit la mine să stea cu copilul, iar eu am pornit spre hotel. Când am ajuns, m-au orbit luminile, râsetele, eleganța oaspeților. Limuzine la intrare, parfumuri scumpe plutind în aer, rochii cu paiete, costume impecabile. M-am strecurat printre ei urmând doar bătăile inimii mele.
L-am găsit pe Radu în sală, râzând cu un aer de bărbat eliberat de toate grijile. Părea un alt om. Părea… singur.
M-am oprit la marginea încăperii, iar o femeie distinsă, îmbrăcată într-o rochie de designer, s-a apropiat de mine.
— Sunteți din personal, draga mea? Mă tem că accesul la petrecere e doar pentru invitați, a spus cu un zâmbet politicos, dar tăios.
Am inspirat adânc.
— Sunt aici pentru soțul meu, i-am răspuns.
Surpriza ei a ținut doar o secundă, pentru că microfonul s-a aprins. Radu urca pe scenă. A vorbit despre performanță, despre echipă, despre sacrificii. Cuvinte frumoase, dar care pentru mine sunau goale. Știam ce sacrificii fuseseră făcute cu adevărat… și cine le făcuse.
După discurs, muzica a început. Atunci am pășit spre el. Cu masca pe față, nu m-a recunoscut.
— Îmi permiteți un dans? am spus.
El a zâmbit, curios, măgulit. Mi-a întins mâna. Am dansat câteva clipe, iar apoi, când am simțit că e momentul, m-am apropiat de urechea lui.
— Să știi… femeia cu care dansezi e cea care a spălat mii de farfurii ca să-ți poți purta costumul ăsta scump.
A înțepenit. Mi-am ridicat masca. În sală s-a lăsat o liniște bruscă.
— Liana? a șoptit el, pierdut.
Toți ne priveau: directorul impecabil și în fața lui, soția lui, într-o rochie simplă, dar cu fruntea sus.
— Eu sunt, i-am spus. Eu, cea pe care ai lăsat-o singură acasă, să crească copilul în timp ce tu te bucurai de succes. Eu, cea de care ți-a fost rușine.
Nu a răspuns. Ochii i s-au umplut de lacrimi pe care încerca să le ascundă.
Am ieșit fără să mai spun altceva. Aerul rece de afară m-a trezit complet. Pentru prima oară după mult timp, mă simțeam… liberă. Puternică. Întreagă. Demnă.
A doua zi, a venit acasă frânt. Mi-a spus că toată noaptea s-a gândit la ce a făcut, că toți colegii îl priviseră ciudat, că nimeni nu mai vorbea despre discursul lui, ci doar despre momentul în care „soția l-a făcut să-și vadă adevărata față”.
Eu doar i-am întins copilul.
— Ia-l în brațe, i-am spus. E timpul să-ți amintești pentru cine trăiești cu adevărat.
Au urmat ani grei, dar plini de adevăr. Am înțeles că respectul nu vine din haine scumpe sau din mesele de la hoteluri luxoase. Respectul vine din faptul că nu renunți la tine.
Astăzi, când mă privesc în oglindă, nu mai văd o femeie simplă. Văd o femeie care a găsit curajul să spună „destul”. O femeie care s-a așezat, în sfârșit, acolo unde merită: în propria ei inimă.