Când privirea i s-a întâlnit cu a lui, Paula a simțit un val de gheață în suflet. Nu era frică. Era acel moment când știi că urmează să fii judecat nu doar pentru ce cânți, ci pentru cine ești.
Primul concurent a urcat pe scenă — un violonist grec, cu o tehnică impecabilă. A cântat fără greșeală. Publicul a aplaudat politicos, rece, ca la o demonstrație de matematică.Apoi au urmat alții. Sunete perfecte, dar goale. Note frumoase, fără poveste.
Când prezentatorul i-a rostit numele, Paula a simțit că inima îi sare din piept. A urcat pe scenă cu pasul mic, dar sigur, ținând vioara bunicului strâns în mână.
Lumina reflectoarelor îi lovea costumul tradițional, iar în sală s-au auzit chicote discrete. Unii zâmbeau, convinși că urma ceva exotic, dar fără valoare.
Apoi s-a auzit prima notă.
Un sunet curat, adânc, care părea să vină de departe — dintr-un sat uitat, dintr-un timp în care oamenii cântau cu inima. Paula a închis ochii și a lăsat amintirile să-i curgă prin degete: serile de vară lângă bunicul, mirosul de iarbă proaspătă, râsul oamenilor din sat, cerul plin de stele.
Și atunci, publicul a tăcut.
Pe măsură ce cântecul creștea, energia din sală se schimba. O femeie din primul rând și-a dus mâna la gură, cu ochii umezi. Un bărbat a închis ochii, parcă vrând să țină sunetul acela în suflet. Muzica ei nu era doar muzică. Era o rugăciune.
Ultima notă a fost o explozie de lumină. Vibrantă, plină, tăind aerul. Apoi tăcere.
O secundă, două… și sala a erupt. Oameni ridicați în picioare, lacrimi, strigăte, aplauze care zguduiau pereții.
Juratul spaniol, acela care spusese că „Mariachi nu e pentru competiții”, se uita acum la ea cu ochii umezi.Maestrul Alexandru Varga, până atunci impasibil, s-a ridicat și el. Și-a scos pălăria și s-a aplecat ușor în fața ei.
— „Domnișoară…”, a rostit cu voce tremurată, „muzica dumitale ne-a făcut să ne amintim de suflet. Și de unde venim.”
Paula și-a mușcat buza, încercând să nu plângă. În acel moment, premiul nu mai conta. Doar bunicul, care de undeva, o asculta.
Când s-a anunțat câștigătoarea, sala s-a cutremurat din nou:— „Paula Gheorghiu!”
Și atunci, ea și-a dus mâna la inimă și a privit spre tavanul luminat de reflectoare. În gând, i-a auzit vocea bătrânului:
„Ți-am spus eu, fata mea — cântecul tău va vorbi pentru tine.”
Și a vorbit. Nu doar pentru ea. Ci pentru toți cei care încă mai cred în rădăcini, în emoție și în adevăr.