Am ieșit din sala de tribunal cu telefonul strâns în palmă, incapabilă să procesez ce tocmai auzisem. Afară, aerul rece mi-a tăiat obrajii, dar pentru prima dată după mult timp, nu m-a mai durut. Am privit cerul mohorât și am simțit că Dumnezeu, într-un fel bizar, îmi făcea dreptate.
Câteva zile mai târziu, m-am urcat într-un tren spre Sinaia, unde se afla vila unchiului Carol. Nu-l mai văzusem din copilărie, dar îmi aminteam mereu cum îmi aducea bomboane și-mi spunea că femeile puternice nu trebuie să se teamă de nimic. Cuvintele lui răsunau acum ca o profeție.
Când am ajuns, avocatul m-a întâmpinat în poarta unei proprietăți uriașe, cu porți de fier forjat și ziduri vechi, dar impunătoare.— Bine ați venit acasă, doamnă Popescu, a spus el, cu un zâmbet cald.
M-am uitat în jur, copleșită. „Acasă” — ce cuvânt ciudat. Timp de ani de zile, casa fusese acolo unde era Mihai. Acum, pentru prima dată, însemna ceva doar pentru mine.
Înăuntru, pereții erau plini de fotografii alb-negru, diplome vechi și o bibliotecă imensă. Într-un colț, o scrisoare sigilată mă aștepta pe un birou din lemn masiv. Pe plic scria doar: „Pentru Elena”.
Am desfăcut-o cu mâinile tremurânde.
„Dragă nepoată, știu că viața nu te-a cruțat. Am fost tăcut, dar nu absent. Am urmărit din umbră felul în care ai rămas demnă, chiar și atunci când lumea ți-a întors spatele. Această casă, această companie, sunt ale tale — dar nu ca o recompensă. Ci ca o a doua șansă. Nu le vinde. Fă-le să însemne ceva.”
Am citit și recitit acele rânduri, iar lacrimile mi s-au scurs fără rușine. Nici nu-mi mai păsa de rochia ieftină, de zâmbetele batjocoritoare, de pierderile trecute. Aveam ceva ce nici Mihai, nici logodnica lui nu ar fi putut cumpăra vreodată: demnitate și un nou început.
Zilele următoare le-am petrecut explorând vila și discutând cu echipa care lucra la companie. Când am intrat în sediul Dumitrescu Energy, toți se uitau la mine cu neîncredere. Nimeni nu se aștepta ca o femeie simplă, îmbrăcată modest, să preia o afacere uriașă.
— Doamnă Popescu, cu tot respectul, ce intenționați să faceți cu compania? — m-a întrebat unul dintre directori.
— Să o transform, am răspuns calm. Să nu mai fie doar despre bani, ci despre oameni.
Au rămas tăcuți, dar am văzut în ochii lor o scânteie de curiozitate.
În lunile care au urmat, am deschis un fond pentru familiile cu venituri mici, am finanțat proiecte de energie verde și am angajat tineri fără experiență, dar dornici să învețe. Încetul cu încetul, oamenii au început să creadă în mine.
Și într-o zi, în timp ce ieșeam din sediu, o mașină scumpă s-a oprit în fața porții. Mihai a coborât, îmbrăcat elegant, dar cu privirea nesigură.— Elena, am auzit ce-ai reușit. Poate… am greșit.
Am zâmbit.— Nu, Mihai. N-ai greșit. Doar m-ai ajutat să mă găsesc.
L-am privit plecând și am simțit cum un capitol se închide definitiv. În sfârșit, trecutul nu mă mai ținea legată.
În acea seară, am ieșit pe terasa vilei și am privit luminile orașului în depărtare. Aerul mirosea a ploaie și a promisiuni noi. Mi-am atins poșeta mamei, aceeași cu care stătusem în tribunal, și am șoptit:— Am reușit, mamă. În sfârșit, am reușit.
Și pentru prima dată după mulți ani, am simțit că viața abia începe.