…spunea doar atât: „Ieși din casă. Acum.”
Am simțit cum sângele mi se răcește în vene. Privirea mi-a fugit spre geam. În curte, farurile unei mașini erau aprinse. Silueta unui bărbat stătea lângă poartă.
Inima îmi bătea atât de tare, încât abia mai auzeam. Călin și Horia mă priveau atent.
— Ce e, mamă? — a întrebat Horia. — Ai primit alt mesaj?
Am zâmbit forțat, încercând să par calmă.— Nu, e doar o notificare, am spus, închizând telefonul.
Trebuia să ies de acolo, dar fiecare pas părea o mișcare periculoasă. M-am ridicat încet și am spus că vreau să merg până la baie. Mi-am luat telefonul și m-am strecurat pe coridor.
Cu mâinile tremurând, am citit din nou mesajul. Apoi, un al doilea a apărut: „Ușa din spate e descuiată.”
Inima îmi bătea nebunește. M-am uitat peste umăr, ascultând pașii fiilor mei în sufragerie. Apoi am fugit spre bucătărie, desculță, fără să respir. Ușa chiar era întredeschisă.
Am ieșit în noapte, tremurând de frig și teamă. În curte, bărbatul de la poartă și-a ridicat mâna. M-am oprit, pregătită să țip.
— Margareta… sunt eu, — a spus o voce răgușită, dar familiară. — Ernest.
M-am clătinat. Aerul mi s-a tăiat. L-am privit, incapabilă să cred. Chipul lui era palid, dar viu. Avea o tăietură pe obraz și hainele rupte.
— Cum… cum e posibil? — am șoptit.
El mi-a prins mâinile și m-a tras în spatele mașinii.— N-am murit, — a spus repede. — Ei au încercat. Au vrut să pară un accident. Dar m-am salvat în ultima clipă.
Totul se învârtea în jurul meu. Lumea întreagă părea o farsă cumplită.
— Au falsificat certificatul, — a continuat el. — Au plătit pe cineva. M-au crezut mort. Am reușit să fug și să te avertizez.
Am izbucnit în lacrimi, lipindu-mă de el. Dar nu era timp pentru emoții. Din casă s-a auzit zgomotul unei uși trântite.
— Fugi! — a spus el, împingându-mă spre mașină. — Repede!
Am urcat tremurând. Ernest s-a așezat la volan și am demarat pe drumul întunecat care ducea spre marginea satului. În oglindă, am văzut farurile unei alte mașini aprinzându-se. Ne urmăreau.
— Ei sunt, — a spus Ernest, încleștând volanul. — Ține-te bine.
Drumul se pierdea printre câmpuri ude. Luminile se apropiau. Apoi, dintr-odată, Ernest a virat brusc spre pădure. Mașina s-a zguduit pe poteca îngustă.
Când am ajuns la o cabană veche, s-a oprit.— Aici vom sta până mâine, — a spus el. — Am prieteni care ne pot ajuta.
Am intrat tremurând, iar înăuntru mirosea a lemn și fum vechi. M-am așezat pe un scaun și mi-am acoperit fața.
— De ce, Ernest? Cum au putut copiii noștri să facă așa ceva?
El a oftat adânc.— Pofta de bani e o boală, Margareta. Nu mai e iubire când setea de avere întunecă sufletul.
Am plâns în tăcere. Însă printre lacrimi am simțit și ceva nou: putere.
Dimineața, când soarele a răsărit peste pădure, Ernest s-a uitat la mine.— Azi mergem la poliție, — a spus hotărât. — Trebuie să se facă dreptate.
Am dat din cap, iar pentru prima oară după mult timp, am simțit speranță.
Cei care au vrut să ne îngroape în minciuni nu știau că adevărul, oricât l-ai ascunde, găsește mereu o cale să iasă la lumină.