Am fugit toți spre ușă, fără să știm ce se întâmplă. Tata era palid, cu fața transpirată, iar Elena stătea pe marginea patului, cu ochii roșii de plâns. Am simțit cum inima îmi bate nebunește.
— „Ce s-a întâmplat?”, am întrebat eu, tremurând.
Elena și-a acoperit fața cu palmele și a izbucnit din nou în lacrimi. Tata a ridicat mâna, încercând s-o liniștească, dar părea și el pierdut. În cele din urmă, ea a reușit să vorbească printre sughițuri:— „Nu pot… nu pot să fiu soția lui… am crezut că pot, dar nu pot.”
Ne-am uitat unii la alții, fără să înțelegem. Tata a rămas tăcut câteva clipe, apoi a spus cu voce joasă:— „E în regulă, Elena. Nu te forța.”
Atunci mi-am dat seama că ceva nu era legat de momentul în sine, ci de trecut. În zilele care au urmat, am aflat adevărul. Elena pierduse cu ani în urmă un logodnic într-un accident, chiar înainte de nuntă. Nu reușise niciodată să treacă peste acea traumă, iar în noaptea nunții, amintirile s-au năpustit peste ea.
Tata a fost primul care a înțeles. În loc s-o judece, i-a făcut un ceai și i-a spus liniștit:— „Atunci să fim prieteni. Nu vreau să te doară nimic lângă mine.”
Zilele au trecut, și deși dormeau în camere separate, între ei s-a legat o prietenie neașteptat de sinceră. Elena îi citea zilnic dintr-o carte de poezii, iar el îi povestea despre mama noastră, despre cum o cunoscuse pe vremea când era tânăr și visător.
Cu timpul, casa s-a umplut din nou de râsete. Tata a început să cânte la radio, iar Elena, timidă la început, râdea cu el. Erau ca doi oameni care se vindecau reciproc, fără promisiuni și fără obligații.
Într-o dimineață de primăvară, tata a venit la mine și mi-a spus:— „Știi, fiule… n-am avut nevoie de o soție. Aveam nevoie de un suflet bun lângă mine.”
L-am privit cum pleca încet în grădină, cu ceașca de cafea în mână, iar Elena îl urma zâmbind.
Atunci am înțeles că iubirea nu trebuie să fie perfectă ca să fie adevărată. Uneori, doi oameni se găsesc nu ca să înceapă o poveste de dragoste, ci ca să-și vindece rănile și să învețe din nou ce înseamnă liniștea.
Și de atunci, ori de câte ori trec pe la ei, aud din camera lor râsete și cântece vechi. Iar casa care altădată era pustie e din nou plină de viață.