În pragul ușii a apărut o femeie elegantă, cu părul prins într-un coc perfect și cu un șorț alb imaculat. A clipit mirată, apoi și-a strâns brațele la piept, ca și cum ar fi vrut să se apere de ceva nevăzut.
— Ți-ai spus că te cheamă cum? — a întrebat ea, cu o voce rece, care nu semăna deloc cu cea a unei mame.
— Alexandru… — a repetat el încet. — Alexandru Radu.
Femeia a tresărit. Un nume uitat, îngropat sub ani de tăcere și confort, îi zgâriase sufletul. Dar privirea i s-a întărit imediat.
— Greșești adresa, tinere. Copilul nostru a murit. — și, cu o mișcare scurtă, a închis poarta.
Alexandru a rămas pe trotuar, cu mâinile tremurând pe roțile scaunului. O rafală de vânt i-a adus în față mirosul de lemn proaspăt lăcuit, semn că afacerea mergea bine. În spatele gardului, o familie râdea. O voce de fată striga: „Mamă, vino repede, s-a ars cozonacul!”
A simțit cum i se strânge inima. Nu-i ura. Nici nu putea. Voia doar o privire, o atingere, o vorbă caldă. Dar, în loc de asta, primise ușa trântită în față.
A doua zi, s-a întors. A adus o pungă cu fructe, sub pretextul că voia să le mulțumească pentru o informație greșită. Poarta s-a deschis, iar de data asta, domnul Petre a apărut.
— Ce vrei, tinere? — a întrebat bărbatul, deranjat. — Ți-am spus, n-avem fiu pierdut.
— Nu vreau nimic, domnule. Doar să stau puțin la umbră. — a spus Alexandru zâmbind forțat.
Bărbatul a dat din umeri și a intrat în curte. Alexandru a rămas acolo, ascultând râsetele familiei. O lacrimă i-a alunecat pe obraz, dar n-a plecat.
Zilele au trecut. Vecinii au început să-l cunoască. Unii îi aduceau apă, alții îl salutau. Când copiii Radului veneau de la școală, îi zâmbeau timid. Lucia, fata cea mare, se apropia uneori de el.
— Domnule, de ce stați mereu aici? — l-a întrebat ea într-o zi.
— Poate că aștept ceva… sau pe cineva. — i-a răspuns el, privindu-i ochii verzi.
Lucia a zâmbit și i-a adus o felie de pâine cu gem. — Tata zice că ești cam ciudat, dar mie mi se pare că ai ochi buni.
În acea clipă, inima lui Alexandru s-a frânt și s-a vindecat în același timp. Avea în față sora lui, fără să știe.
Într-o seară, o furtună a lovit orașul. Apa se revărsa pe străzi, iar vântul smulgea acoperișuri. Alexandru, din scaunul său, a zărit flăcări în curtea familiei Radu. Un scurtcircuit aprinsese garajul.
Fără să stea pe gânduri, s-a târât până la poartă, a spart lacătul cu un bolovan și a intrat. Lucia era blocată în spate, strigând după ajutor.
Cu ultimele puteri, Alexandru a împins scaunul spre ea, a ridicat-o în brațe și a scos-o afară. Fumul i-a ars pielea, dar n-a simțit durerea.
Când pompierii au ajuns, familia era salvată. Domnul Petre și doamna Maria priveau șocați tânărul care le salvase fiica.
— Cum te cheamă, tinere? — a întrebat bărbatul, tremurând.
Alexandru l-a privit în ochi, lacrimile amestecându-se cu cenușa de pe față.
— Pe mine mă cheamă tot Alexandru Radu, domnule. Și nu, n-a murit fiul dumneavoastră.
Liniștea care a urmat a fost apăsătoare. Maria a făcut un pas înainte, și-a dus mâna la gură, apoi s-a prăbușit în genunchi în fața lui.
— Dumnezeule… ochii tăi… — a șoptit ea printre lacrimi. — Sunt ochii băiatului meu.
În clipa aceea, tot ce fusese pierdut a fost regăsit. Nu mai conta trecutul, nici anii pierduți, nici bogățiile.
Doar o mamă, un tată și un fiu care se îmbrățișau sub ploaia care le spăla durerile.
Pentru prima dată după cincisprezece ani, Alexandru simțea că e din nou acasă.