Lenuța a zâmbit trist și a dat din umeri.
– Mama e prin Italia. N-am mai auzit de ea de doi ani. Tatăl meu… nici nu mai știu cum arată.
Tasia a simțit un nod în gât, dar n-a spus nimic. Se uitau una la alta ca două suflete rătăcite care, fără să se cunoască, s-au înțeles dintr-o privire.
Seara, când s-a stins lumina din dormitor, fetele au vorbit în șoaptă. Lenuța i-a povestit că în centrul acela trăiau copii din toate părțile – unii aduși de pe străzi, alții abandonați de rude, alții, ca ea, rămași fără părinți.
– O să te obișnuiești, – i-a zis. – Dar să nu lași pe nimeni să-ți calce sufletul. Ține capul sus.
Tasia s-a gândit la mama ei și la cum îi spunea mereu că bunătatea e o putere, nu o slăbiciune. Și a hotărât că, orice-ar fi, n-o să lase lumea să o înrăiască.
Zilele au început să semene între ele. Dimineața – școală. După-amiaza – curățenie, teme, mâncare fără gust. Dar în fiecare seară, ea și Lenuța se așezau pe patul de sus și visau.
– Eu vreau să fiu coafeză, – zicea Lenuța. – Să fac femeile frumoase, să plece zâmbitoare.
– Iar eu o să fiu asistentă, ca să-i ajut pe oameni. Așa voia mama, – îi răspundea Tasia.
Și râdeau. Pentru câteva minute, uita fiecare de locul în care erau.
Dar într-o zi, la școală, o profesoară nouă a intrat în clasă. Avea părul prins într-un coc și o privire blândă, dar fermă. S-a prezentat: doamna Mariana, de biologie.
Când a aflat de povestea Tasiei, a început să-i acorde atenție. Îi aducea cărți, îi vorbea despre lumea spitalelor, despre cum fiecare pacient are nevoie nu doar de medicamente, ci și de o vorbă bună.
– Ai sufletul potrivit, Tasia, – i-a spus odată. – Ține-l curat, și o să reușești.
Cuvintele acelea i s-au întipărit în inimă.
Timpul a trecut, iar Tasia a învățat din greu. A terminat gimnaziul cu note bune și, cu ajutorul doamnei Mariana, a reușit să intre la școala sanitară din oraș.
Când a plecat din centru, Lenuța a venit s-o îmbrățișeze.
– Vezi? Ți-am zis că o să reușești. Ține minte: nu uita niciodată de unde ai plecat.
Anii s-au scurs. Tasia a devenit o tânără asistentă la spitalul din Botoșani. Lucra pe secția de pediatrie, iar copiii o adorau. Le aducea jucării, le spunea povești, le ștergea lacrimile.
Într-o zi, pe hol, a văzut o fetiță mică, care stătea singură pe un scaun și plângea. S-a apropiat de ea, s-a aplecat și a întrebat cu voce blândă:
– Cum te cheamă, scumpete?
– Lenuța, – a spus fetița printre suspine. – Mama e bolnavă…
Tasia a zâmbit și a simțit cum îi strânge inima.
A îngenuncheat în fața ei și a spus:
– Știi ceva? Totul o să fie bine. Uneori, viața te învață să fii puternic chiar când crezi că nu mai poți.
Și, în clipa aceea, Tasia a înțeles că roata vieții se învârte. Că durerea de altădată s-a transformat în puterea de acum.
A privit spre cer, și pentru prima dată după mulți ani, a simțit că mama ei zâmbește din nou.
Lenuța a zâmbit trist și a dat din umeri.
– Mama e prin Italia. N-am mai auzit de ea de doi ani. Tatăl meu… nici nu mai știu cum arată.
Tasia a simțit un nod în gât, dar n-a spus nimic. Se uitau una la alta ca două suflete rătăcite care, fără să se cunoască, s-au înțeles dintr-o privire.
Seara, când s-a stins lumina din dormitor, fetele au vorbit în șoaptă. Lenuța i-a povestit că în centrul acela trăiau copii din toate părțile – unii aduși de pe străzi, alții abandonați de rude, alții, ca ea, rămași fără părinți.
– O să te obișnuiești, – i-a zis. – Dar să nu lași pe nimeni să-ți calce sufletul. Ține capul sus.
Tasia s-a gândit la mama ei și la cum îi spunea mereu că bunătatea e o putere, nu o slăbiciune. Și a hotărât că, orice-ar fi, n-o să lase lumea să o înrăiască.
Zilele au început să semene între ele. Dimineața – școală. După-amiaza – curățenie, teme, mâncare fără gust. Dar în fiecare seară, ea și Lenuța se așezau pe patul de sus și visau.
– Eu vreau să fiu coafeză, – zicea Lenuța. – Să fac femeile frumoase, să plece zâmbitoare.
– Iar eu o să fiu asistentă, ca să-i ajut pe oameni. Așa voia mama, – îi răspundea Tasia.
Și râdeau. Pentru câteva minute, uita fiecare de locul în care erau.
Dar într-o zi, la școală, o profesoară nouă a intrat în clasă. Avea părul prins într-un coc și o privire blândă, dar fermă. S-a prezentat: doamna Mariana, de biologie.
Când a aflat de povestea Tasiei, a început să-i acorde atenție. Îi aducea cărți, îi vorbea despre lumea spitalelor, despre cum fiecare pacient are nevoie nu doar de medicamente, ci și de o vorbă bună.
– Ai sufletul potrivit, Tasia, – i-a spus odată. – Ține-l curat, și o să reușești.
Cuvintele acelea i s-au întipărit în inimă.
Timpul a trecut, iar Tasia a învățat din greu. A terminat gimnaziul cu note bune și, cu ajutorul doamnei Mariana, a reușit să intre la școala sanitară din oraș.
Când a plecat din centru, Lenuța a venit s-o îmbrățișeze.
– Vezi? Ți-am zis că o să reușești. Ține minte: nu uita niciodată de unde ai plecat.
Anii s-au scurs. Tasia a devenit o tânără asistentă la spitalul din Botoșani. Lucra pe secția de pediatrie, iar copiii o adorau. Le aducea jucării, le spunea povești, le ștergea lacrimile.
Într-o zi, pe hol, a văzut o fetiță mică, care stătea singură pe un scaun și plângea. S-a apropiat de ea, s-a aplecat și a întrebat cu voce blândă:
– Cum te cheamă, scumpete?
– Lenuța, – a spus fetița printre suspine. – Mama e bolnavă…
Tasia a zâmbit și a simțit cum îi strânge inima.
A îngenuncheat în fața ei și a spus:
– Știi ceva? Totul o să fie bine. Uneori, viața te învață să fii puternic chiar când crezi că nu mai poți.
Și, în clipa aceea, Tasia a înțeles că roata vieții se învârte. Că durerea de altădată s-a transformat în puterea de acum.
A privit spre cer, și pentru prima dată după mulți ani, a simțit că mama ei zâmbește din nou.