Căpitanul a dat ordin să ridice bila la bord. Cu atenție, au fixat cârligele și au tras încet cu macaraua. Metalul verde picura apă sărată, iar soarele făcea să lucească suprafața ca un smarald uriaș.
Când bila s-a așezat pe punte, toți au făcut un pas înapoi. Era mai mare decât o mașină mică și avea pe margine semne ciudate, ca niște gravuri fine. Părea lucrată de om, dar nimeni nu putea spune cum.
— Poate e o parte dintr-un satelit căzut, zise mecanicul, privind curios.— Sau poate e ceva ce n-ar trebui să vedem, adăugă altul, cu voce joasă.
Căpitanul se apropie și atinse suprafața rece cu palma. În clipa aceea, toți au auzit un sunet slab, ca un oftat. Bila vibra ușor, ca și cum ar fi răspuns la atingere.
Marinarii au încremenit. Unii s-au dat înapoi, alții au ridicat instinctiv armele de semnalizare.— Să nu mai pună nimeni mâna pe ea! — strigă căpitanul, cu voce fermă.
Dar era prea târziu. Bila s-a mișcat singură, rostogolindu-se câțiva centimetri și oprindu-se brusc. Pe suprafață a apărut o deschizătură rotundă, iar din interior a început să iasă abur. Mirosul era ciudat, amestec de metal încins și alge.
Din abur se ivi ceva mic — o sferă mai mică, care plutea în aer, tremurând ușor. Lumina se reflecta pe ea, iar toți au rămas fără suflare.
— Nu vă mișcați! — strigă căpitanul. — Asta nu-i lucru pământesc.
Sfera mică se opri la câțiva metri deasupra punții, apoi emise un sunet scurt, ca un țiuit. În clipa următoare, bila mare se deschise complet, lăsând să se vadă un interior strălucitor, plin de fire și oglinzi.
Marinarii se priveau speriați, dar și fascinați. Ceea ce părea o amenințare începea să semene tot mai mult cu ceva… viu.
Și atunci s-a întâmplat ceva neașteptat. Unul dintre marinari, cel mai tânăr, se apropie încet. Avea ochii mari, plini de curiozitate. Când a întins mâna spre sfera luminoasă, aceasta s-a apropiat de el, atingându-i degetele. O lumină puternică i-a învăluit pe amândoi.
După câteva secunde, lumina s-a stins. Marinarul era încă acolo, dar părea schimbat. Chipul îi era senin, de parcă ar fi înțeles ceva ce ceilalți nu puteau pricepe.
— Nu ne vrea răul, a spus el calm. E un mesaj… o avertizare.
Căpitanul l-a privit fără să zică nimic. Bila mică a plutit o clipă deasupra punții, apoi a dispărut în cer, ca o stea trasă cu mâna.
Bila mare s-a prăbușit brusc, pierzându-și culoarea și luciul. Când au bătut din nou în ea, părea o simplă bucată de fier ruginit.
Nimeni n-a mai spus nimic tot drumul înapoi spre port. Dar într-o noapte, căpitanul a jurat că a văzut iar acea sferă mică, plutind deasupra mării, exact în locul unde o găsiseră.
De atunci, marinarii povestesc între ei că unele lucruri din adâncuri nu sunt făcute să fie descoperite. Și că, uneori, marea nu ascunde doar tainele pământului, ci și pe cele ale cerului.
Căpitanul a dat ordin să ridice bila la bord. Cu atenție, au fixat cârligele și au tras încet cu macaraua. Metalul verde picura apă sărată, iar soarele făcea să lucească suprafața ca un smarald uriaș.
Când bila s-a așezat pe punte, toți au făcut un pas înapoi. Era mai mare decât o mașină mică și avea pe margine semne ciudate, ca niște gravuri fine. Părea lucrată de om, dar nimeni nu putea spune cum.
— Poate e o parte dintr-un satelit căzut, zise mecanicul, privind curios.— Sau poate e ceva ce n-ar trebui să vedem, adăugă altul, cu voce joasă.
Căpitanul se apropie și atinse suprafața rece cu palma. În clipa aceea, toți au auzit un sunet slab, ca un oftat. Bila vibra ușor, ca și cum ar fi răspuns la atingere.
Marinarii au încremenit. Unii s-au dat înapoi, alții au ridicat instinctiv armele de semnalizare.— Să nu mai pună nimeni mâna pe ea! — strigă căpitanul, cu voce fermă.
Dar era prea târziu. Bila s-a mișcat singură, rostogolindu-se câțiva centimetri și oprindu-se brusc. Pe suprafață a apărut o deschizătură rotundă, iar din interior a început să iasă abur. Mirosul era ciudat, amestec de metal încins și alge.
Din abur se ivi ceva mic — o sferă mai mică, care plutea în aer, tremurând ușor. Lumina se reflecta pe ea, iar toți au rămas fără suflare.
— Nu vă mișcați! — strigă căpitanul. — Asta nu-i lucru pământesc.
Sfera mică se opri la câțiva metri deasupra punții, apoi emise un sunet scurt, ca un țiuit. În clipa următoare, bila mare se deschise complet, lăsând să se vadă un interior strălucitor, plin de fire și oglinzi.
Marinarii se priveau speriați, dar și fascinați. Ceea ce părea o amenințare începea să semene tot mai mult cu ceva… viu.
Și atunci s-a întâmplat ceva neașteptat. Unul dintre marinari, cel mai tânăr, se apropie încet. Avea ochii mari, plini de curiozitate. Când a întins mâna spre sfera luminoasă, aceasta s-a apropiat de el, atingându-i degetele. O lumină puternică i-a învăluit pe amândoi.
După câteva secunde, lumina s-a stins. Marinarul era încă acolo, dar părea schimbat. Chipul îi era senin, de parcă ar fi înțeles ceva ce ceilalți nu puteau pricepe.
— Nu ne vrea răul, a spus el calm. E un mesaj… o avertizare.
Căpitanul l-a privit fără să zică nimic. Bila mică a plutit o clipă deasupra punții, apoi a dispărut în cer, ca o stea trasă cu mâna.
Bila mare s-a prăbușit brusc, pierzându-și culoarea și luciul. Când au bătut din nou în ea, părea o simplă bucată de fier ruginit.
Nimeni n-a mai spus nimic tot drumul înapoi spre port. Dar într-o noapte, căpitanul a jurat că a văzut iar acea sferă mică, plutind deasupra mării, exact în locul unde o găsiseră.
De atunci, marinarii povestesc între ei că unele lucruri din adâncuri nu sunt făcute să fie descoperite. Și că, uneori, marea nu ascunde doar tainele pământului, ci și pe cele ale cerului.