În fața ei, printre straturile de pământ proaspăt surpat, se zărea un os alb, mare. La început a crezut că e un animal, dar când a privit mai atent, a văzut clar forma unui craniu uman.
Inima i-a început să bată nebunește. „Doamne, ferește-mă!”, a șoptit, tremurând din tot corpul. Încerca să nu privească, dar privirea îi era atrasă de orbitele goale care păreau să se uite direct la ea.
A făcut un pas înapoi, dar pământul s-a surpat din nou. A căzut în genunchi și și-a zgâriat mâinile. A simțit cum îi intră frigul în oase. Câteva clipe mai târziu, a auzit un trosnet slab. A privit în jur — o parte din groapă se prăbușea încet, dezvăluind mai multe oase.
Femeia a simțit că o ia cu leșinul. „Aici… cineva a fost îngropat…”, și-a zis, abia șoptind. A început să-și facă semnul crucii, tremurând.
Totuși, instinctul de supraviețuire a fost mai puternic decât frica. S-a sprijinit în coate și a început să sape cu mâinile, căutând o ieșire, o rădăcină mai solidă, ceva de care să se prindă. Unghiile i s-au umplut de pământ, palmele i s-au zgâriat, dar nu s-a oprit.
După minute lungi, i s-a părut că aude un sunet — un trosnet de crengi, pași ușori. A strigat cât a putut: „Ajutor! E cineva acolo?”. Liniște. A mai strigat o dată, mai tare. Din adâncul pădurii s-a auzit un răspuns slab: „Cine-i acolo?”.
Era un bărbat, probabil un culegător de ciuperci ca și ea. Femeia și-a adunat puterile și a strigat din nou: „Sunt aici! În groapă!”.
Pașii s-au apropiat. În scurt timp, o siluetă s-a ivit deasupra gropii. Un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu o șapcă ponosită și o găleată în mână, s-a uitat în jos și a înlemnit: „Doamne, femeie, ce faci acolo?!”.
„Am căzut… nu pot ieși”, a răspuns ea cu glas stins.
Bărbatul a lăsat repede găleata jos, a întins o creangă lungă și i-a spus: „Ține-te bine!”. Femeia s-a agățat cu toată puterea. Cu greu, dar pas cu pas, a fost trasă afară.
Când a ieșit, era murdară din cap până-n picioare, dar vie. A căzut în genunchi și a început să plângă. Bărbatul s-a uitat în groapă și a încremenit: printre straturile de pământ se vedeau oasele unui om.
„Trebuie să anunțăm poliția”, a zis el grav.
Mai târziu, satul întreg vorbea despre groapa din pădure. Polițiștii au venit, au cercetat locul, au spus că acolo fusese o groapă veche, probabil o ascunzătoare din vremea războiului. Rămășițele umane urmau să fie duse la oraș pentru identificare.
Femeia, însă, nu și-a mai putut lua gândul de la privirea goală a craniului. Zile întregi n-a mai dormit bine. Mergea la biserică, aprindea lumânări și se ruga pentru sufletul necunoscutului de sub pământ.
După câteva săptămâni, a aflat că rămășițele aparțineau unui soldat dispărut în timpul războiului, găsit întâmplător de ea după atâția ani.
Atunci a înțeles că nimic nu e întâmplător. Într-o zi obișnuită, în timp ce căuta ciuperci ca să aibă ce pune pe masă, descoperise un om care a fost uitat de lume.
A mers din nou în pădure, la marginea gropii astupate, a pus acolo un buchet de flori și a spus încet: „Odihnește-te în pace, suflete bun…”.
Apoi și-a făcut cruce și a plecat încet, cu coșul gol, dar cu sufletul mai ușor. Pentru că, fără să-și dea seama, dăduse liniște unui mort și sens propriei vieți.
În fața ei, printre straturile de pământ proaspăt surpat, se zărea un os alb, mare. La început a crezut că e un animal, dar când a privit mai atent, a văzut clar forma unui craniu uman.
Inima i-a început să bată nebunește. „Doamne, ferește-mă!”, a șoptit, tremurând din tot corpul. Încerca să nu privească, dar privirea îi era atrasă de orbitele goale care păreau să se uite direct la ea.
A făcut un pas înapoi, dar pământul s-a surpat din nou. A căzut în genunchi și și-a zgâriat mâinile. A simțit cum îi intră frigul în oase. Câteva clipe mai târziu, a auzit un trosnet slab. A privit în jur — o parte din groapă se prăbușea încet, dezvăluind mai multe oase.
Femeia a simțit că o ia cu leșinul. „Aici… cineva a fost îngropat…”, și-a zis, abia șoptind. A început să-și facă semnul crucii, tremurând.
Totuși, instinctul de supraviețuire a fost mai puternic decât frica. S-a sprijinit în coate și a început să sape cu mâinile, căutând o ieșire, o rădăcină mai solidă, ceva de care să se prindă. Unghiile i s-au umplut de pământ, palmele i s-au zgâriat, dar nu s-a oprit.
După minute lungi, i s-a părut că aude un sunet — un trosnet de crengi, pași ușori. A strigat cât a putut: „Ajutor! E cineva acolo?”. Liniște. A mai strigat o dată, mai tare. Din adâncul pădurii s-a auzit un răspuns slab: „Cine-i acolo?”.
Era un bărbat, probabil un culegător de ciuperci ca și ea. Femeia și-a adunat puterile și a strigat din nou: „Sunt aici! În groapă!”.
Pașii s-au apropiat. În scurt timp, o siluetă s-a ivit deasupra gropii. Un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu o șapcă ponosită și o găleată în mână, s-a uitat în jos și a înlemnit: „Doamne, femeie, ce faci acolo?!”.
„Am căzut… nu pot ieși”, a răspuns ea cu glas stins.
Bărbatul a lăsat repede găleata jos, a întins o creangă lungă și i-a spus: „Ține-te bine!”. Femeia s-a agățat cu toată puterea. Cu greu, dar pas cu pas, a fost trasă afară.
Când a ieșit, era murdară din cap până-n picioare, dar vie. A căzut în genunchi și a început să plângă. Bărbatul s-a uitat în groapă și a încremenit: printre straturile de pământ se vedeau oasele unui om.
„Trebuie să anunțăm poliția”, a zis el grav.
Mai târziu, satul întreg vorbea despre groapa din pădure. Polițiștii au venit, au cercetat locul, au spus că acolo fusese o groapă veche, probabil o ascunzătoare din vremea războiului. Rămășițele umane urmau să fie duse la oraș pentru identificare.
Femeia, însă, nu și-a mai putut lua gândul de la privirea goală a craniului. Zile întregi n-a mai dormit bine. Mergea la biserică, aprindea lumânări și se ruga pentru sufletul necunoscutului de sub pământ.
După câteva săptămâni, a aflat că rămășițele aparțineau unui soldat dispărut în timpul războiului, găsit întâmplător de ea după atâția ani.
Atunci a înțeles că nimic nu e întâmplător. Într-o zi obișnuită, în timp ce căuta ciuperci ca să aibă ce pune pe masă, descoperise un om care a fost uitat de lume.
A mers din nou în pădure, la marginea gropii astupate, a pus acolo un buchet de flori și a spus încet: „Odihnește-te în pace, suflete bun…”.
Apoi și-a făcut cruce și a plecat încet, cu coșul gol, dar cu sufletul mai ușor. Pentru că, fără să-și dea seama, dăduse liniște unui mort și sens propriei vieți.