Andrei a făcut un pas înapoi. Ochii lui mari și obosiți se plimbau între chipul femeii și farfuriile pline de pe masă. Micul lui frate i se agăța de haină, tremurând.
„Nu… mama mea a murit,” a murmurat el, făcând un pas spre ieșire.
Maria a simțit cum i se taie respirația. A vrut să-l strige, dar cuvintele nu-i mai ieșeau. În jur, lumea privea în tăcere, fără să înțeleagă ce se întâmplă.
„Andrei!” a izbucnit în cele din urmă, iar vocea i s-a spart. „A fost un accident… tu ai dispărut, dar eu am știut că ești undeva, viu!”
Băiatul s-a oprit. Mâna lui mică strângea în buzunar o monedă ruginie. A întors capul încet, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.
„Dacă ești mama mea… de ce nu ai venit după mine?”
Maria s-a apropiat tremurând, fără să mai țină cont de privirile oamenilor. „Te-am căutat peste tot. Am pus anunțuri, am vorbit cu poliția, am mers din spital în spital. Mi-au spus că n-au găsit niciun copil cu numele tău.”
Andrei clătină din cap. „Ne-a luat un bărbat… ne-a pus să muncim pentru el. Am fugit acum două luni.”
Femeia s-a prăbușit în genunchi. Lacrimile i-au curs peste machiajul perfect. „Iartă-mă, te rog. Nu ai idee cât de mult mi-a lipsit să-ți aud glasul…”
Chelnerul, rușinat, a adus în tăcere două farfurii pline. Andrei s-a uitat la ele neîncrezător, apoi la Maria.
„Poți să mănânci, puiule. Totul e pentru voi.”
Micul frate a întins mâna și a luat o bucată de pâine, privind-o cu ochi mari. „Mulțumesc, doamnă…”
„Spune-mi mamă,” a șoptit Maria, cu un zâmbet amar.
Câteva minute, în restaurant nu s-a mai auzit nimic altceva decât clinchetul ușor al tacâmurilor. Lumea se uita, dar nimeni nu mai judeca. Oamenii înțeleseseră că în fața lor nu era doar o femeie bogată și doi copii flămânzi, ci o familie care se regăsea după ani de durere.
După ce au mâncat, Maria s-a ridicat și le-a întins mâna. „Veniți cu mine acasă. Nu mai trebuie să suferiți niciodată. Am o cameră caldă, haine curate… și o inimă care v-a așteptat tot acest timp.”
Andrei a privit spre fratele lui, apoi spre femeia care plângea în fața lor. O parte din el voia să fugă, cealaltă să creadă.
„Dacă plecăm și nu ne mai întorcem?” a întrebat el cu o voce frântă.
„Atunci, jur că vă caut din nou, până vă găsesc,” a spus Maria, ștergându-și lacrimile.
Băiatul a făcut un pas înainte. Apoi încă unul. Și, în cele din urmă, s-a aruncat în brațele ei.
Maria l-a strâns la piept, tremurând. Micul frate i-a urmat exemplul și s-a lipit de amândoi. În jur, oamenii aplaudau în tăcere, unii cu ochii umezi.
Afară, ploaia începea să cadă ușor, spălând praful de pe străzi. Maria a ieșit ținându-i de mână, simțind că, în sfârșit, și-a găsit din nou locul în lume.
Uneori, Dumnezeu nu răspunde imediat. Dar când o face, o face în cel mai neașteptat loc — chiar acolo unde inima noastră nu mai spera.
Andrei a făcut un pas înapoi. Ochii lui mari și obosiți se plimbau între chipul femeii și farfuriile pline de pe masă. Micul lui frate i se agăța de haină, tremurând.
„Nu… mama mea a murit,” a murmurat el, făcând un pas spre ieșire.
Maria a simțit cum i se taie respirația. A vrut să-l strige, dar cuvintele nu-i mai ieșeau. În jur, lumea privea în tăcere, fără să înțeleagă ce se întâmplă.
„Andrei!” a izbucnit în cele din urmă, iar vocea i s-a spart. „A fost un accident… tu ai dispărut, dar eu am știut că ești undeva, viu!”
Băiatul s-a oprit. Mâna lui mică strângea în buzunar o monedă ruginie. A întors capul încet, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.
„Dacă ești mama mea… de ce nu ai venit după mine?”
Maria s-a apropiat tremurând, fără să mai țină cont de privirile oamenilor. „Te-am căutat peste tot. Am pus anunțuri, am vorbit cu poliția, am mers din spital în spital. Mi-au spus că n-au găsit niciun copil cu numele tău.”
Andrei clătină din cap. „Ne-a luat un bărbat… ne-a pus să muncim pentru el. Am fugit acum două luni.”
Femeia s-a prăbușit în genunchi. Lacrimile i-au curs peste machiajul perfect. „Iartă-mă, te rog. Nu ai idee cât de mult mi-a lipsit să-ți aud glasul…”
Chelnerul, rușinat, a adus în tăcere două farfurii pline. Andrei s-a uitat la ele neîncrezător, apoi la Maria.
„Poți să mănânci, puiule. Totul e pentru voi.”
Micul frate a întins mâna și a luat o bucată de pâine, privind-o cu ochi mari. „Mulțumesc, doamnă…”
„Spune-mi mamă,” a șoptit Maria, cu un zâmbet amar.
Câteva minute, în restaurant nu s-a mai auzit nimic altceva decât clinchetul ușor al tacâmurilor. Lumea se uita, dar nimeni nu mai judeca. Oamenii înțeleseseră că în fața lor nu era doar o femeie bogată și doi copii flămânzi, ci o familie care se regăsea după ani de durere.
După ce au mâncat, Maria s-a ridicat și le-a întins mâna. „Veniți cu mine acasă. Nu mai trebuie să suferiți niciodată. Am o cameră caldă, haine curate… și o inimă care v-a așteptat tot acest timp.”
Andrei a privit spre fratele lui, apoi spre femeia care plângea în fața lor. O parte din el voia să fugă, cealaltă să creadă.
„Dacă plecăm și nu ne mai întorcem?” a întrebat el cu o voce frântă.
„Atunci, jur că vă caut din nou, până vă găsesc,” a spus Maria, ștergându-și lacrimile.
Băiatul a făcut un pas înainte. Apoi încă unul. Și, în cele din urmă, s-a aruncat în brațele ei.
Maria l-a strâns la piept, tremurând. Micul frate i-a urmat exemplul și s-a lipit de amândoi. În jur, oamenii aplaudau în tăcere, unii cu ochii umezi.
Afară, ploaia începea să cadă ușor, spălând praful de pe străzi. Maria a ieșit ținându-i de mână, simțind că, în sfârșit, și-a găsit din nou locul în lume.
Uneori, Dumnezeu nu răspunde imediat. Dar când o face, o face în cel mai neașteptat loc — chiar acolo unde inima noastră nu mai spera.