“Trezirea, puii tatii!” strig din bucătărie, și imediat aud pașii mărunți ai Mariei. E întotdeauna prima care se trezește, entuziasmată pentru o nouă zi de școală. Ionuț are nevoie de trei strigări și o vizită în cameră înainte să-și lepede somnul.

“Tată, mi-ai călcat bluza cu dungi? Avem poză de grup azi,” mă întreabă Maria, așezându-se la masă și privind cu poftă cana aburindă de lapte cu cacao.

“Trezirea, puii tatii!” strig din bucătărie, și imediat aud pașii mărunți ai Mariei. E întotdeauna prima care se trezește, entuziasmată pentru o nouă zi de școală. Ionuț are nevoie de trei strigări și o vizită în cameră înainte să-și lepede somnul.

“Tată, mi-ai călcat bluza cu dungi? Avem poză de grup azi,” mă întreabă Maria, așezându-se la masă și privind cu poftă cana aburindă de lapte cu cacao.

“Sigur că da,” răspund, scoțând bluza de pe umeraș. “Și ți-am pus panglica albastră în ghiozdan, așa cum mi-ai cerut.”

Ionuț intră în bucătărie târându-și picioarele, cu părul ciufulit și ochii umflați de somn.

“Ce avem de mâncare?” întreabă el, căscând.

“Pâine prăjită, lapte cu cacao și ouă ochiuri,” îi răspund, punând farfuriile în fața lor. “Şi ți-am pus un sandwich cu șuncă și brânză pentru pauza mare. E în cutia verde.”

Îi privesc cum mănâncă și simt în piept acel amestec ciudat de mândrie și epuizare care a devenit starea mea permanentă în ultimele treisprezece luni. Atât a trecut de când Elena a plecat în Spania “doar pentru șase luni”, cum spunea ea, “să strângem bani pentru renovarea casei”. După două luni de telefoane zilnice, apelurile au devenit tot mai rare. După jumătate de an, ultimul ei mesaj a fost scurt și rece: “Nu mă mai întorc, Vasile. Am cunoscut pe cineva aici. Îmi pare rău pentru copii.”

“Tată, uite ce am făcut ieri la desen,” spune Maria, scoțând o foaie din ghiozdan. E un desen simplu: o casă, un bărbat cu un șorț și doi copii. Deasupra, cu litere colorate, scrie “Familia mea”.