În fiecare dimineață ajungea înaintea tuturor, cu eșarfa legată strâns pe cap și cu o pungă de pâine uscată pentru porumbeii din curte.Curăța clasele, aprindea sobele iarna și, deși nu avea diplomă, știa pe de rost numele tuturor copiilor care îi treceau prin mână.

Când un elev plângea, îl mângâia pe creștet.Când un profesor țipa, ea aducea un ceai cald.Și de multe ori, când copiii veneau fără mâncare, le împărțea din pachetul ei modest, făcându-se că „a adus prea mult”.

Dar într-o zi, după aproape 30 de ani, directoarea i-a spus pe un ton rece:— „Tanti Ana, s-au tăiat fondurile. Trebuie să plecați. Nu e vina mea, dar nu mai putem să vă plătim.”

A tăcut.Nu a reproșat nimic. Și-a luat găleata, mopul, și o cutie de carton în care a pus cele câteva fotografii cu elevii de-a lungul anilor.Când a ieșit pe poarta școlii, ploua mărunt. În spatele ei, sala de clasă în care muncise zeci de ani era deja încuiată.

Acasă, a pus cutia pe masă. Înăuntru, printre reviste și fotografii vechi, a găsit un plic alb, fără destinatar.Pe el scria doar: „Pentru tine, tanti Ana.”

Cu degetele tremurânde, l-a desfăcut.Înăuntru era o scrisoare scurtă:

„Doamna Ana, fără dumneavoastră n-aș fi ajuns om.Ați fost prima persoană care mi-a spus că pot reuși, chiar și când alții râdeau de mine.Cu dragoste și recunoștință – Mihai Ionescu, ministrul educației.”

Ana a izbucnit în plâns.Și nu pentru că era ministrul, ci pentru că și-l amintea ca pe un băiețel timid, care venea zilnic cu papucii rupți și un caiet jerpelit.

Dar plicul nu era singurul.Pe fundul cutiei, într-un săculeț de pânză, erau zeci, poate sute de bilețele colorate.Toate scrise de foști elevi: „Vă iubim, tanti Ana”, „Ne e dor de dumneavoastră”, „Mi-ați șters lacrimile când nimeni altcineva n-a făcut-o.”

În tăcerea serii, femeia le-a citit pe toate, unul câte unul.La final, și-a ridicat privirea spre icoana de pe perete și a spus încet:— „Doamne, n-am avut nici avere, nici titlu, dar dacă m-au iubit copiii, înseamnă că am trăit bine.”

A doua zi, directoarea școlii a primit o scrisoare oficială: școala urma să poarte numele „Ana Munteanu” – în semn de recunoștință pentru femeia care curățase podelele, dar luminase suflete.

Pentru că uneori, cei mai simpli oameni lasă cele mai adânci urme. 🌿

În fiecare dimineață ajungea înaintea tuturor, cu eșarfa legată strâns pe cap și cu o pungă de pâine uscată pentru porumbeii din curte.Curăța clasele, aprindea sobele iarna și, deși nu avea diplomă, știa pe de rost numele tuturor copiilor care îi treceau prin mână.

Când un elev plângea, îl mângâia pe creștet.Când un profesor țipa, ea aducea un ceai cald.Și de multe ori, când copiii veneau fără mâncare, le împărțea din pachetul ei modest, făcându-se că „a adus prea mult”.

Dar într-o zi, după aproape 30 de ani, directoarea i-a spus pe un ton rece:— „Tanti Ana, s-au tăiat fondurile. Trebuie să plecați. Nu e vina mea, dar nu mai putem să vă plătim.”

A tăcut.Nu a reproșat nimic. Și-a luat găleata, mopul, și o cutie de carton în care a pus cele câteva fotografii cu elevii de-a lungul anilor.Când a ieșit pe poarta școlii, ploua mărunt. În spatele ei, sala de clasă în care muncise zeci de ani era deja încuiată.

Acasă, a pus cutia pe masă. Înăuntru, printre reviste și fotografii vechi, a găsit un plic alb, fără destinatar.Pe el scria doar: „Pentru tine, tanti Ana.”

Cu degetele tremurânde, l-a desfăcut.Înăuntru era o scrisoare scurtă:

„Doamna Ana, fără dumneavoastră n-aș fi ajuns om.Ați fost prima persoană care mi-a spus că pot reuși, chiar și când alții râdeau de mine.Cu dragoste și recunoștință – Mihai Ionescu, ministrul educației.”

Ana a izbucnit în plâns.Și nu pentru că era ministrul, ci pentru că și-l amintea ca pe un băiețel timid, care venea zilnic cu papucii rupți și un caiet jerpelit.

Dar plicul nu era singurul.Pe fundul cutiei, într-un săculeț de pânză, erau zeci, poate sute de bilețele colorate.Toate scrise de foști elevi: „Vă iubim, tanti Ana”, „Ne e dor de dumneavoastră”, „Mi-ați șters lacrimile când nimeni altcineva n-a făcut-o.”

În tăcerea serii, femeia le-a citit pe toate, unul câte unul.La final, și-a ridicat privirea spre icoana de pe perete și a spus încet:— „Doamne, n-am avut nici avere, nici titlu, dar dacă m-au iubit copiii, înseamnă că am trăit bine.”

A doua zi, directoarea școlii a primit o scrisoare oficială: școala urma să poarte numele „Ana Munteanu” – în semn de recunoștință pentru femeia care curățase podelele, dar luminase suflete.

Pentru că uneori, cei mai simpli oameni lasă cele mai adânci urme. 🌿