În primele zile nu vorbea mult. Își petrecea timpul în cameră, cu privirea pierdută și mâinile încleștate în poală. Când îi aduceam mâncare, spunea doar „mulțumesc” și evita să mă privească în ochi.

Copilul ei, Matei, se atașase de mine rapid. Când îl duceam la grădiniță, îmi spunea:— „Tanti Maria, tu ești mai bună decât mama.”Iar eu zâmbeam trist, știind că niciun copil n-ar trebui să spună așa ceva.

Într-o seară, când stăteam amândouă în bucătărie, Loredana a început să plângă brusc.— „Ți-am spus vreodată cât te-am invidiat?”Am ridicat privirea, uimită.— „Pe mine? De ce?”— „Pentru liniștea ta. Pentru familia ta. Pentru faptul că toți te respectă, chiar dacă nu o arată. Eu… am crezut că dacă port haine scumpe și vorbesc tare, lumea mă va admira. Dar nu m-a iubit nimeni cu adevărat.”

Am tăcut. Nu știam ce să-i spun.Apoi m-am ridicat, am spălat o cană și am pus-o pe masă în fața ei.— „Vezi cana asta? E crăpată. Dar tot ține ceaiul. Pentru că valoarea ei nu e în perfecțiune, ci în ce poartă înăuntru.”

A zâmbit printre lacrimi.În ziua următoare, Loredana s-a oferit să spele vasele. A fost prima dată când a făcut-o fără ca nimeni s-o roage.De atunci, relația noastră s-a schimbat. Nu mai era cumnata mea mândră și rece, ci o femeie care învățase lecția cea mai grea: că umilința nu e o rușine, ci o binecuvântare.

Trei luni mai târziu, și-a găsit un serviciu nou, a închiriat o garsonieră și, înainte să plece, mi-a spus:— „N-o să mai râd niciodată de cineva care spală vasele. Poate că tocmai oamenii care tac și ajută sunt cei mai puternici dintre noi.”

Când a plecat, am rămas singură în bucătărie, privind chiuveta plină de spumă.Am zâmbit și am șoptit:„Doamne, mulțumesc că i-ai dat lecția fără să-i iei totul. Și că m-ai lăsat să fiu acolo când a căzut.”

Pentru că uneori, viața nu ne pedepsește… doar ne întinde o oglindă.

În primele zile nu vorbea mult. Își petrecea timpul în cameră, cu privirea pierdută și mâinile încleștate în poală. Când îi aduceam mâncare, spunea doar „mulțumesc” și evita să mă privească în ochi.

Copilul ei, Matei, se atașase de mine rapid. Când îl duceam la grădiniță, îmi spunea:— „Tanti Maria, tu ești mai bună decât mama.”Iar eu zâmbeam trist, știind că niciun copil n-ar trebui să spună așa ceva.

Într-o seară, când stăteam amândouă în bucătărie, Loredana a început să plângă brusc.— „Ți-am spus vreodată cât te-am invidiat?”Am ridicat privirea, uimită.— „Pe mine? De ce?”— „Pentru liniștea ta. Pentru familia ta. Pentru faptul că toți te respectă, chiar dacă nu o arată. Eu… am crezut că dacă port haine scumpe și vorbesc tare, lumea mă va admira. Dar nu m-a iubit nimeni cu adevărat.”

Am tăcut. Nu știam ce să-i spun.Apoi m-am ridicat, am spălat o cană și am pus-o pe masă în fața ei.— „Vezi cana asta? E crăpată. Dar tot ține ceaiul. Pentru că valoarea ei nu e în perfecțiune, ci în ce poartă înăuntru.”

A zâmbit printre lacrimi.În ziua următoare, Loredana s-a oferit să spele vasele. A fost prima dată când a făcut-o fără ca nimeni s-o roage.De atunci, relația noastră s-a schimbat. Nu mai era cumnata mea mândră și rece, ci o femeie care învățase lecția cea mai grea: că umilința nu e o rușine, ci o binecuvântare.

Trei luni mai târziu, și-a găsit un serviciu nou, a închiriat o garsonieră și, înainte să plece, mi-a spus:— „N-o să mai râd niciodată de cineva care spală vasele. Poate că tocmai oamenii care tac și ajută sunt cei mai puternici dintre noi.”

Când a plecat, am rămas singură în bucătărie, privind chiuveta plină de spumă.Am zâmbit și am șoptit:„Doamne, mulțumesc că i-ai dat lecția fără să-i iei totul. Și că m-ai lăsat să fiu acolo când a căzut.”

Pentru că uneori, viața nu ne pedepsește… doar ne întinde o oglindă.