Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am apăsat butonul cuptorului.
— Că femeia anormală și-a făcut de mâncare doar pentru ea.
Mihai a închis telefonul după câteva secunde.
— Chiar ai de gând să continui cu asta?
Mi-am scos caserola din cuptor.
— Da.
— Cât?
— Nu știu. Tu mi-ai spus că toate lucrurile pe care le fac sunt mici. N-ar trebui să fie o problemă.
A deschis frigiderul.
— Și eu ce mănânc?
— Ce vrei.
— Elena…
— Ai telefon. Ai supermarket la cinci minute. Știi să gătești. Când ne-am cunoscut, găteai chiar foarte bine.
Și-a comandat mâncare.
În următoarele zile, Mihai a încercat să transforme situația într-un concurs.
Nu-mi cerea nimic.
Comanda mâncare.
Își cumpăra cămăși în loc să le calce pe cele curate.
Lăsa hainele murdare într-un coș separat.
Când nu mai avea șosete, și-a cumpărat șosete.
Miercuri seara, Carmen a venit cu două sacoșe.
Mihai a deschis ușa.
— Ce-i asta?
— Mâncare.
A intrat direct în bucătărie.
A scos o tavă cu friptură, o oală, două caserole și câteva cămăși împăturite.
M-am uitat la ea.
— I-ați spălat și hainele?
— Cineva trebuie s-o facă.
— Perfect.
Mihai s-a înroșit.
— Mamă, nu trebuia.
— Ba trebuia. Nu te las să trăiești așa doar pentru că soția ta vrea să-ți dea o lecție.
Carmen s-a întors spre mine.
— Vezi? Nu ești indispensabilă.
— N-am spus niciodată că sunt.
Asta a deranjat-o mai mult decât dacă m-aș fi certat cu ea.
În următoarele două săptămâni, Carmen a venit aproape în fiecare seară.
Mâncare.
Haine.
Cumpărături.
Într-o joi chiar i-a schimbat lenjeria de pat lui Mihai.
Eu nu am intervenit.
Până când, într-o seară, am intrat în apartament și am găsit-o cotrobăind în dulapul nostru din dormitor.
— Ce faceți?
Carmen s-a întors cu două cămăși ale lui Mihai în brațe.
— Îi caut hainele pentru mâine.
— Ieșiți din dormitorul meu.
— Este și dormitorul fiului meu.
— Și dumneavoastră nu locuiți aici.
Mihai a apărut pe hol.
— Ce s-a întâmplat?
— Mama ta intră în dulapurile mele.
Carmen a ridicat cămășile.
— Încerc să te ajut!
— Mamă, lasă-le.
— Nu! Soția ta refuză să facă lucrurile normale și acum tot eu sunt problema?
— Nu ți-am cerut să vii în fiecare zi.
Carmen a încremenit.
— Poftim?
— Am spus că nu ți-am cerut.
— Dar ai nevoie de ajutor.
— Nu, mamă. Am nevoie să-mi spăl singur cămășile.
Carmen a aruncat hainele pe pat.
— Foarte bine! Atunci descurcați-vă amândoi!
A plecat.
Mihai s-a uitat la cămășile de pe pat.
— Acum s-a supărat și pe mine.
— Da.
— Nu pari foarte afectată.
— Nu sunt.
A doua zi, Mihai și-a pus prima mașină de rufe după mult timp.
A băgat un pulover de lână împreună cu restul hainelor și l-a scos suficient de mic încât aproape că mi-a venit să râd.
Nu am făcut-o.
După încă o săptămână, nu mai era amuzant nici pentru el.
Nu pentru că nu putea să facă lucrurile.
Putea.
Problema era timpul.
A ajuns într-o seară după șapte, și-a pus hainele la spălat, a mers la supermarket, a venit acasă, și-a pregătit ceva de mâncare și apoi și-a dat seama că trebuia să achite asigurarea mașinii.
Era aproape zece.
Eu citeam pe canapea.
— Tu făceai toate astea după serviciu?
Am ridicat ochii din carte.
— Și altele.
— În fiecare zi?
— Aproape.
S-a așezat în fotoliu.
— De ce nu mi-ai spus că e prea mult?
— Ți-am spus.
— Nu așa.
— Cum trebuia să-ți spun?
N-a răspuns.
După câteva minute a spus:
— Credeam că exagerezi.
— Știu.
A doua zi însă, Carmen l-a sunat și i-a cerut să vină după serviciu să-i monteze un dulap nou în baie.
Mihai i-a spus că nu poate.
— Cum adică nu poți?
— Trebuie să fac cumpărături și să spăl niște haine.
— Lasă-le pe Elena să le facă.
— Elena își face partea ei.
— Ce parte? Înainte făcea totul!
Mihai a rămas tăcut.
Carmen a continuat:
— De când te-ai căsătorit cu femeia asta, te-a schimbat complet.
— Mamă, nu Elena m-a schimbat.
— Atunci ce?
— Faptul că acum fac singur lucrurile pe care ea le făcea pentru mine.
Carmen a început să protesteze.
Mihai a întrerupt-o.
— Și nu mai vreau să vorbești despre soția mea ca și cum ar fi angajata mea.
În seara aceea mi-a povestit conversația.
Nu i-am mulțumit.
Era soția lui. Nu trebuia să-i mulțumesc pentru că îmi ceruse respectul de la propria mamă.
Dar nici nu am ignorat schimbarea.
În weekend, Mihai a pus pe masa din bucătărie o foaie.
— Ce este?
— O listă.
Am ridicat o sprânceană.
— Ai devenit mama ta?
A râs.
— Nu. Am scris toate lucrurile care trebuie făcute într-o săptămână.
Pe foaie erau cumpărăturile, gătitul, rufele, curățenia, facturile și câteva dintre lucrurile administrative pe care le făcusem ani întregi.
— Probabil am uitat jumătate, a spus.
— Ai uitat gunoiul, schimbatul lenjeriei, produsele de baie și cumpărăturile pentru casă.
Le-a adăugat.
— Împărțim?
— Da.
N-am împărțit totul perfect la jumătate.
Nici nu era nevoie.
Eu am păstrat câteva lucruri pe care preferam să le fac.
El a preluat altele.
Dar hainele lui au rămas ale lui.
Programările lui au rămas ale lui.
Iar întrebarea „Ce avem la cină?” a dispărut aproape complet.
Carmen nu a acceptat schimbarea la fel de ușor.
Câteva săptămâni mai târziu a venit la noi duminică.
Mihai gătea.
Eu stăteam la masă și îmi beam cafeaua.
Carmen s-a oprit în ușa bucătăriei.
— Tu gătești?
— Da.
S-a uitat spre mine.
— Elena este bolnavă?
— Nu.
— Atunci de ce stă jos?
Mihai a întors carnea din tigaie.
— Pentru că astăzi gătesc eu.
— Dar ai muncit toată săptămâna.
Mihai a început să râdă.
— Și Elena.
Carmen n-a râs.
— Te-a pus să faci asta?
Mihai a lăsat spatula jos.
— Mamă, ascultă-mă. Elena nu m-a pus să fac nimic. Ani întregi eu am lăsat-o să facă aproape totul pentru că îmi convenea. Iar când s-a săturat, în loc s-o ascult, am lăsat-o pe tine să o insulți.
Carmen m-a privit.
— Eu doar am vrut să-i fie bine fiului meu.
— Atunci trebuia să mă înveți să-mi port singur de grijă, nu să-mi găsești o femeie care să o facă în locul meu.
Carmen a rămas tăcută.
Nu și-a cerut scuze în ziua aceea.
Nici eu nu i-am cerut să o facă.
Dar din acel moment nu a mai venit să-i spele hainele.
Nu a mai deschis dulapurile.
Și când intra în bucătăria noastră, nu mai verifica ce era în chiuvetă.
Eu și Mihai am rămas împreună.
Nu pentru că am revenit la cum fusese înainte.
Tocmai invers.
Mihai nu a mai așteptat să-i administrez viața, iar eu nu am mai preluat automat tot ce lăsa el nefăcut.
Carmen a rămas mama lui și nu a devenit peste noapte o femeie complet diferită. Dar a înțeles că în casa noastră nu mai putea stabili ea ce înseamnă o „soție normală”.
Iar dacă Mihai își lăsa cămașa necălcată, dimineața avea două variante:
S-o calce.
Sau să poarte alta.