Am rămas în pragul dormitorului fără să spun nimic câteva secunde.
Nu pentru că nu aveam ce să spun.
Ci pentru că, pentru prima dată, mi-am dat seama că nu mai recunoșteam locul în care eram.
Nu era doar dulapul meu.
Nu erau doar hainele mele.
Era casa pentru care muncisem ani întregi.
Iar omul pe care îl lăsasem să intre în viața mea stătea acum de partea cuiva care mă făcea să mă simt străină.
— Radu a spus asta? am întrebat încet.
Doina s-a întors în sfârșit spre mine.
— Da. Și nu văd care este problema. Suntem familie.
Am zâmbit amar.
— Familia nu înseamnă să iei lucrurile altcuiva fără să întrebi.
Atunci a apărut Radu pe hol.
— Iar începeți?
M-am uitat la el.
— Nu, Radu. Acum începe ceva ce trebuia să înceapă de mult.
S-a încruntat.
— Ce vrei să spui?
Am intrat în cameră, am luat o cutie goală și am pus-o pe pat.
— Vreau să știu un singur lucru.
— Ce?
— În casa asta… cine decide?
Radu a oftat.
— Maria, nu exagera. Mama mea doar are nevoie de puțin spațiu.
Am arătat spre dulap.
— Spațiul meu.
A tăcut.
Pentru prima dată, nu mai avea o explicație pregătită.
În seara aceea nu am mai țipat.
Nu am plâns.
Nu am făcut scandal.
Am făcut ceva ce nici eu nu mă așteptam să fac.
Am scos dosarul cu actele apartamentului din sertarul biroului.
Și l-am pus pe masă.
Doina s-a uitat curioasă.
— Ce faci?
Am ridicat privirea spre Radu.
— Îți amintesc ceva ce ai uitat.
A luat dosarul.
Pe prima pagină era numele meu.
Doar al meu.
Și, pentru prima dată după șase luni, în apartamentul meu s-a făcut liniște.
Dar ceea ce nu știa Radu era că, în aceeași zi, primisem un telefon care avea să schimbe complet situația…