Am pășit hotărât în casă, fără să-mi mai pese dacă îl surprind.
Radu a tresărit imediat ce m-a văzut. Pentru o clipă a părut dezorientat, apoi și-a băgat telefonul în buzunar și a încercat să pară liniștit.
— Ai ajuns mai devreme? m-a întrebat.
Am ridicat punga cu mâncarea pe care i-o cumpărasem și l-am privit atent.
— Da. M-am gândit să văd cum se simte soțul meu, care trebuia să fie în pat, bolnav.
Nu mi-a răspuns imediat. Stătea drept, fără urmă de slăbiciune, iar imaginea lui contrazicea tot ce îmi spusese în ultimele zile.
L-am întrebat dacă îi trecuse brusc răceala sau dacă persoana cu care vorbise la telefon avusese vreun merit în asta.
A încercat să-mi spună că discutase cu o avocată, însă îi auzisem deja conversația și știam că ascundea ceva. I-am repetat câteva dintre cuvintele pe care le surprinsesem: bani, contracte și promisiunea că eu nu trebuia să aflu nimic înainte de vineri.
După câteva clipe de tăcere, și-a dat seama că nu mai avea rost să ascundă adevărul.
S-a apropiat de bibliotecă, a deschis un sertar și a așezat pe masă un dosar vechi.
Pe copertă erau trecute numele bunicilor lui.
Am rămas surprinsă.
Radu m-a întrebat dacă îmi aminteam casa lor din Argeș. Mi-au revenit imediat în minte verile petrecute acolo, prispa din lemn, mărul bătrân din curte și aroma gemului pregătit de bunica lui. După moartea lor, locuința fusese vândută și eram convinsă că nu o vom mai vedea niciodată.
Mi-a explicat că, din întâmplare, aflase că proprietatea fusese scoasă din nou la vânzare. Dacă nu era cumpărată în acea săptămână, urma să fie demolată pentru un nou proiect imobiliar.
Atunci am înțeles și discuția despre bani.
Economisise tot ce putuse, contractase un credit doar pe numele lui și încercase să finalizeze actele cât mai repede. Femeia cu care vorbise era avocata proprietarului, iar termenul limită era chiar ziua de vineri.
Încet, toate suspiciunile mele au început să se destrame.
Mi-a mărturisit că intenționa să semneze contractul fără ca eu să aflu, iar în weekend voia să mă ducă acolo și să-mi ofere casa drept surpriză.
Am simțit că furia lăsa loc emoției.
L-am întrebat de ce alesese să pretindă că este bolnav.
Cu un zâmbet stânjenit, mi-a spus că alerga zilnic între bancă, notar și avocat și nu găsise altă explicație pentru absențele lui. Știa că metoda fusese greșită, însă își dorise ca surpriza să rămână un secret până în ultima clipă.
M-am apropiat de el și i-am spus că nu vreau să mai existe niciodată astfel de secrete între noi, chiar dacă sunt făcute cu cele mai bune intenții. Radu mi-a promis că, de acum înainte, sinceritatea va fi întotdeauna mai importantă decât orice surpriză.
Două zile mai târziu am ajuns împreună în fața casei din Argeș. Poarta scârțâia la fel ca odinioară, mărul din curte continua să ofere umbră, iar prispa avea nevoie de multe reparații. Cu toate acestea, locul păstra aceeași căldură pe care o purtam în amintiri.
Am pășit împreună în curte și am simțit că nu recuperasem doar o casă, ci și o parte din trecutul nostru, pe care îl credeam pierdut pentru totdeauna. Atunci am înțeles că adevărata iubire nu se măsoară prin daruri spectaculoase, ci prin dorința sinceră de a păstra vii lucrurile care aduc fericire celor pe care îi iubești.