Alina rămase nemișcată o clipă, cu privirea umezită, dar stabilă.
În jurul ei, aerul părea să se fi schimbat complet.
— Peruca asta nu are nimic de-a face cu mândria sau cu „fițele”, a spus ea încet. E singura modalitate prin care pot să ies din casă fără să simt că boala mă conduce pe mine, nu invers.
Cuvintele ei au căzut greu.
Nimeni nu a mai avut curaj să spună ceva.
Vecinele care înainte o priveau critic și pline de presupuneri stăteau acum cu ochii în jos, evitând orice contact vizual, ca și cum realitatea devenise brusc incomodă.
Alina și-a tras ușor haina pe umeri.
— Nu m-am îmbrăcat așa pentru impresie sau pentru cineva anume. M-am îmbrăcat așa ca să nu uit cine sunt. Ca să nu devin doar un nume pe o foaie de spital.
Femeia mai în vârstă a înghițit în sec.
— Noi… n-am știut, draga mea…
Alina a zâmbit slab, fără bucurie.
— Asta e problema. Că nu știți, dar judecați oricum.
A făcut un pas ușor înainte, strângându-și geanta mai aproape de piept.
— Nu știți cine nu doarme noaptea de durere. Nu știți cine își numără firele de păr căzute și se preface că nu-l doare. Nu știți cât curaj îți trebuie ca să ieși pe ușă într-o zi normală.
Una dintre femei și-a dus mâna la gură.
— Iartă-ne… a șoptit.
Alina a dat din cap ușor, obosit.
— Sper să nu fie nevoie să învățați asta pe pielea voastră.
Apoi a coborât ultimele trepte.
Lumina dimineții o întâmpina rece, dar curată. Pașii ei pe asfalt erau lenți, dar hotărâți.
Telefonul a vibrat în geantă.
Un mesaj de la medic.
„Rezultatele arată o îmbunătățire. Tratamentul funcționează.”
Alina s-a oprit.
A recitit mesajul o dată. Apoi încă o dată.
Și, pentru prima dată în acea zi, a zâmbit cu adevărat.
Nu spectaculos. Nu pentru alții.
Doar atât cât să-i ajungă ei.
În spatele ferestrei, vecinele o priveau în tăcere.
De data asta, nu mai era ironie în ochii lor.
Doar liniște grea și regret.
Alina și-a ridicat bărbia și a pornit mai departe.
Rochia se mișca ușor în mers, peruca îi rămânea așezată perfect, iar fiecare pas avea o greutate diferită de cea a fricii.
Pentru că, deși boala încă era acolo, ceva esențial se schimbase:
nu îi mai definea întreaga viață.
Iar asta, pentru Alina, era o formă de libertate.