Elena a rămas nemișcată câteva secunde. Nu pentru că era surprinsă. Nu pentru că nu știa. Ci pentru că, în sfârșit, vedea cu ochii ei cât de jos ajunsese omul cu care împărțise opt ani din viață.
Isabela își strângea geanta la piept, privind când spre Mihai, când spre femeia din fața ei.
— A spus că apartamentul este al lui… — a continuat ea încet. — Că după divorț vom începe o viață nouă aici.
În cameră s-a lăsat o liniște grea.
Ana-Luiza s-a întors lent spre fiul ei.
— Mihai… spune-mi că fata asta minte.
Dar Mihai nu a spus nimic.
Și tăcerea lui a fost mai puternică decât orice recunoaștere.
Monica a făcut un pas înapoi.
— Tu… i-ai spus că locuiește aici?
Mihai și-a trecut mâna prin păr, agitat.
— Nu înțelegeți situația…
— Ba o înțelegem foarte bine, — a spus Elena calm. — Ai construit o viață paralelă. Ai promis unei alte femei casa mea. Ai folosit banii firmei pentru ea. Și ai crezut că nimeni nu va afla.
— Elena, putem rezolva asta între noi, — a spus el printre dinți. — Nu trebuie să faci spectacol.
Ea a zâmbit trist.
— Spectacol? Mihai, tu ai făcut spectacol timp de trei ani. Eu doar am aprins lumina.
Avocatul Grigore a deschis dosarul.
— Domnule Mihai, mai există un aspect. Transferurile către doamna Isabela Renié sunt documentate. Vor fi incluse în dosarul privind prejudicierea societății.
Fața lui Mihai s-a schimbat.
Pentru prima dată nu mai părea un bărbat sigur pe el. Nu mai era antreprenorul de succes pe care îl lăuda familia. Era doar un om prins în propria minciună.
— Elena… — a spus mai încet. — Nu poți să faci asta. După tot ce am avut.
Ea l-a privit lung.
— Ai dreptate. Am avut ceva.
A făcut o pauză.
— Eu am avut încredere. Tu ai avut o oportunitate.
Ana-Luiza, care până atunci îl apăra fără ezitare, s-a uitat spre fiul ei cu o dezamăgire pe care el nu o mai văzuse niciodată.
— Ai mințit-o pe ea… — a spus încet. — Ne-ai mințit și pe noi.
Mihai a încercat să se apropie de ea.
— Mamă…
— Nu. — Femeia a ridicat mâna. — Nu acum.
Isabela și-a șters o lacrimă.
— Mihai… tu mi-ai spus că ea este problema. Că nu te apreciază. Că doar aștepți momentul să pleci.
Elena a închis ochii pentru o clipă.
Cuvintele acelea nu o mai răneau.
Nu mai aveau putere.
Pentru că durerea cea mai mare trecuse deja — în ziua în care realizase că fusese singură într-o căsnicie în doi.
— Isabela, — a spus Elena liniștit. — Îți recomand să ceri un avocat înainte să mai semnezi orice cu el.
Tânăra a privit-o surprinsă.
— După tot ce s-a întâmplat… mă ajuți?
Elena a ridicat din umeri.
— Nu te ajut pe tine. Mă opresc pe mine din a deveni cineva care lovește alte femei pentru greșelile unui bărbat.
În acea seară, Mihai și-a luat lucrurile.
Nu a mai strigat.
Nu a mai amenințat.
Nu a mai avut replici inteligente.
A plecat cu două valize și cu aceeași ușă care se închisese de sute de ori în urma lui, doar că de data aceasta nu mai era casa lui.
Era casa Elenei.
Câteva luni mai târziu, apartamentul arăta diferit.
Nu pentru că schimbase mobila.
Ci pentru că nu mai exista tensiune în pereți.
Elena și-a refăcut viața pas cu pas. A călătorit, și-a reluat pictura abandonată în tinerețe și a început să privească din nou diminețile fără sentimentul că trebuie să demonstreze ceva.
Într-o zi, când a găsit vechiul certificat de proprietate într-un sertar, a zâmbit.
Nu pentru că avea apartamentul.
Ci pentru că, în sfârșit, se avea pe ea însăși.
Iar asta era singurul lucru pe care Mihai nu îl putuse lua niciodată.