L-am privit câteva secunde.
— Purtați o geacă verde?
A dat din cap.
I-am întins sacoșa.
Nu s-a uitat imediat în ea.
A mângâiat-o ușor cu mâna, de parcă îi era teamă că va dispărea.
— A lăsat și un mesaj? a întrebat.
— Nu.
Doar numele după care să vă recunoaștem.
A zâmbit amar.
— Tot încăpățânată a rămas…
Am simțit că trebuie să întreb.
— O cunoașteți?
A oftat adânc.
— Mai mult decât mi-aș dori.
A luat sacoșa și a plecat.
Dar ceva m-a făcut să ies după el.
L-am găsit pe o bancă din parcarea supermarketului.
Nu mânca.
Doar privea produsele.
A scos din pungă o cutie de cafea.
A început să plângă.
— În fiecare vineri îmi cumpăra cafeaua asta…
Mi-a povestit că îl chema Adrian.
Cu doisprezece ani în urmă avusese o firmă de construcții.
Casă.
Mașini.
O familie.
Într-o singură vară pierduse tot.
Firma intrase în faliment.
Urmaseră datoriile.
Depresia.
Alcoolul.
În cele din urmă plecase de acasă.
— Soția?
— A divorțat.
Și avea dreptate.
Am distrus tot.
— Femeia din supermarket…
Este ea?
A închis ochii.
— Da.
Nu s-a recăsătorit niciodată.
Nu m-a mai căutat.
Dar în fiecare vineri îmi lasă mâncare aici.
N-am înțeles.
— Dacă știe unde sunteți, de ce nu vorbește cu dumneavoastră?
A zâmbit trist.
— Pentru că eu am rugat-o.
Mi-a arătat un bilețel vechi, împăturit de zeci de ori.
Era scrisul ei.
„Cât timp vei avea nevoie să te ridici, nu te voi obliga să vii acasă. Dar nu te voi lăsa niciodată să flămânzești.”
Am rămas fără cuvinte.
În următoarele luni l-am văzut aproape în fiecare vineri.
Arăta tot mai bine.
Se tundea.
Purta haine curate.
Într-o zi mi-a spus că găsise un loc de muncă la un atelier auto.
Două luni mai târziu a venit îmbrăcat într-o salopetă nouă.
A luat sacoșa.
Apoi s-a oprit.
— Astăzi nu mai am nevoie de ea.
Mi-a întins-o înapoi.
— Dar femeia…
— Astăzi vreau să o cumpăr eu.
A umplut un coș.
A pus exact aceleași produse pe care ea le cumpărase ani întregi.
A plătit.
A luat un pix.
Și a scris pe o foaie.
„Pentru femeia care n-a încetat niciodată să creadă că mă voi întoarce.”
Am ieșit din spatele ghișeului.
— Vreți să i-o duc eu?
A clătinat din cap.
— Nu.
De data asta…
cred că este rândul meu.
O oră mai târziu, când ieșeam din tură, am trecut pe lângă cafeneaua din colț.
Stăteau unul în fața celuilalt.
Nu vorbeau.
Țineau doar câte o ceașcă de cafea în mâini.
Și zâmbeau.
Uneori, iubirea nu poate opri un om să cadă.
Dar poate rămâne suficient de aproape încât să-l ajute să se ridice atunci când este pregătit.