Nea Sandu a pășit încet printre resturile de crengi, oprindu-se în fața trunchiului prăbușit. A rămas nemișcat câteva clipe, cu privirea coborâtă pe lemnul proaspăt secționat, ca și cum ar fi încercat să înțeleagă o rană care încă nu avea nume.
Apoi s-a întors spre Vlad.
— Tu ai făcut asta?
Tânărul a ridicat din umeri, relaxat, aproape plictisit.
— Da. Era un copac vechi, ocupa spațiu degeaba.
Maxilarul pădurarului s-a încordat.
— Îți dai seama ce ai tăiat?
Vlad a zâmbit scurt, ironic.
— Un nuc. Mare lucru.
Nea Sandu și-a deschis calm rucsacul. A scos din el o mapă oficială, groasă, cu sigilii vizibile, și un dispozitiv de înregistrare.
— Nu era „doar un nuc”. Era un arbore protejat, inclus în registrul național. Monitorizat și protejat prin lege.
Pentru prima dată, zâmbetul lui Vlad a ezitat.
— Și? Tata plătește dacă e vreo problemă.
Vocea pădurarului s-a schimbat, devenind tăioasă.
— Nu e vorba de bani. E vorba de lege. Fapta ta intră la distrugere de patrimoniu natural. Se deschide dosar penal.
Liniștea a devenit brusc apăsătoare.
— Stați… glumiți, nu? a încercat Vlad, dar vocea i s-a subțiat.
În depărtare, s-a auzit sirena unei mașini de poliție.
Când a văzut luminile, a făcut un pas înapoi, pierzând pentru prima dată aroganța care îl însoțise până atunci.
— Bunicule… fă ceva… te rog…
Nea Petre nu s-a uitat la el imediat. Avea ochii fixați pe locul unde fusese cândva coroana copacului.
— Copacul ăsta a ținut umbră pentru trei generații… a spus încet. Tu ai crezut că e doar lemn.
Vlad a îngenuncheat în rumeguș, cu respirația tăiată.
— N-am știut… îmi pare rău…
Dar cuvintele nu mai aveau greutate.
Polițiștii au intrat în curte și au început procedurile. Acte, verificări, fotografii. Totul se desfășura rece, inevitabil.
Drujba a fost ridicată, ATV-ul încărcat pe platformă, iar liniștea satului s-a umplut de șoapte.
Oamenii care până atunci îl invidiaseră pe Vlad pentru bani și atitudine îl priveau acum fără urmă de admirație.
Înainte să plece, Nea Sandu s-a apropiat de bătrânul Petre.
— O să plantăm alt nuc aici, îi spuse el.
Petre a dat din cap încet, obosit.
— O să plantăm, da… dar ăsta nu mai vine înapoi. A crescut cât o viață de om.
Vlad a rămas în genunchi mult după ce toți ceilalți au plecat.
Pentru prima dată, înțelesese că nu tot ce pare „vechi” este fără valoare și că unele lucruri, odată distruse, nu mai pot fi reparate — indiferent câți bani ai avea.