Camelia a rămas câteva clipe fără glas.
Își muta privirea când spre mine, când spre Beni, de parcă încerca să înțeleagă cât auzise, de fapt, pasărea.
Luca a râs forțat.
— Hai, mamă… spune și tu ceva. E doar un papagal.
— Exact, am spus eu încet. Un papagal care nu inventează nimic. El doar repetă ce aude.
Camelia și-a dres glasul.
— Probabil a auzit la televizor.
— Serios? am întrebat. Și la ce emisiune se spune: „Ai grijă cu fierul! Pune-l în sacoșă!”?
N-a răspuns.
Beni și-a scuturat penele și a continuat, cu aceeași voce veselă:
— Repede, până vine Eliza!
Luca a rămas nemișcat.
Pentru prima dată îl vedeam uitându-se la mama lui cu suspiciune.
— Mamă… ce înseamnă asta?
— Nimic! Pasărea asta repetă prostii!
Am mers direct în dormitor și am luat telefonul.
— Ce faci? a întrebat Luca.
— Verific ceva.
Cu două luni înainte montasem o cameră discretă în bucătărie.
Inițial voiam doar să-l urmăresc pe Beni când eram la serviciu.
Nu mă gândisem niciodată că imaginile aveau să-mi salveze căsnicia… sau să-mi arate că, de fapt, nu mai exista.
Am deschis aplicația.
Am ales ziua în care dispăruse fierul.
Imaginea a început să ruleze.
La început nu se întâmpla nimic.
Apoi, la ora 11:18, ușa s-a deschis.
Camelia a intrat cu cheia.
S-a uitat în jur.
A luat fierul de călcat de pe masa din sufragerie.
L-a învelit într-o pungă.
Înainte să plece, s-a întors spre colivia lui Beni.
— Hai, să nu spui nimic Elizei, da?
Papagalul a răspuns imediat:
— Nu spun! Pune-l în sacoșă!
Am oprit filmarea.
În sufragerie se făcuse liniște.
I-am întins telefonul lui Luca.
L-a privit până la capăt.
Fața i s-a schimbat.
— Mamă…
Camelia a încercat să-i ia telefonul din mână.
— Nu e ceea ce pare!
— Ba exact asta este, am spus.
Luca și-a trecut mâna peste față.
— De ce ai făcut asta?
Camelia a izbucnit:
— Pentru tine!
Tu muncești, iar ea aruncă banii pe toate prostiile!
Am vândut câteva aparate și atât!
Ce mare lucru?
— Câteva? am întrebat.
Am deschis alte înregistrări.
Espressorul.
Mixerul.
Prăjitorul.
În fiecare filmare apărea aceeași persoană.
Camelia.
În fiecare filmare ieșea din apartament cu câte o sacoșă.
Luca și-a lăsat capul în jos.
— Știai? l-am întrebat.
A ezitat câteva secunde.
Apoi a spus încet:
— La început… da.
Am simțit că toate răspunsurile pe care le căutasem în ultimele luni se așezau, în sfârșit, la locul lor.
— Deci de aceea îmi spuneai mereu că s-au stricat.
N-a avut curajul să mă privească.
— Mama avea datorii. Mi-a promis că le răscumpără imediat ce își revine.
— Și ai preferat să mă minți pe mine.
N-a răspuns.
Camelia a încercat din nou să se apropie.
— Eliza, suntem o familie…
Am ridicat mâna.
— Nu.
O familie nu fură.
O familie nu intră cu cheia în casa altuia.
Și o familie nu își bate joc de omul care muncește pentru fiecare lucru pe care îl cumpără.
Am mers în hol.
Am luat cheia de rezervă din mâna Cameliei.
Am pus-o pe comodă.
— De astăzi înainte, nimeni nu mai intră în casa mea fără să fie invitat.
Luca s-a apropiat încet.
— Mai putem repara ceva?
L-am privit câteva clipe.
— Fierul de călcat se poate cumpăra din nou.
Espressorul la fel.
Încrederea… nu.
Mi-am scos verigheta și am așezat-o lângă cheie.
— Când ai ales să o acoperi pe mama ta în loc să-mi spui adevărul, căsnicia noastră s-a terminat. Eu doar am aflat mai târziu.
Camelia a început să plângă.
Pentru prima dată nu m-a impresionat.
Am deschis ușa.
Au ieșit amândoi fără să mai spună un cuvânt.
După ce ușa s-a închis, Beni s-a uitat la mine și a spus încet:
— Acasă… liniște.
Am zâmbit și i-am mângâiat ușor capul.
— Da, Beni.
În sfârșit… acasă.