A doua zi dimineață am urcat în trenul spre Vaslui cu un singur geamantan și geanta veche a mamei.Nu aveam niciun plan.
Doar cheia casei lăsate de unchiul Costică și sentimentul că, pentru prima dată după mulți ani, mergeam spre ceva care era al meu.
Când am ajuns, poarta abia mai stătea în balamale.Curtea era plină de buruieni.
Acoperișul avea țigle lipsă.Înăuntru mirosea a lemn vechi și umezeală.
Oricine ar fi privit casa aceea ar fi spus că nu mai merită salvată.Eu am văzut altceva.
Am văzut locul în care copilărisem.Am văzut prispa pe care bunicul stătea vara.
Și mi-am promis că n-o voi lăsa să se prăbușească.
Primele săptămâni au fost cumplite.
Ziua curățam.
Căram moloz.
Scoteam mobilierul vechi.
Spălam pereții.
Seara mă uitam pe telefon cum se repară o sobă, cum se dă cu var și cum se schimbă o scândură.
Nu știam să fac aproape nimic.
Dar învățam câte puțin în fiecare zi.
Într-o dimineață s-a oprit la poartă nea Gheorghe.
S-a uitat lung la mine.
— Tu ești fata Verginiei, nu?
Am dat din cap.
A plecat fără să mai spună nimic.
După o oră s-a întors cu o roabă și cu băiatul lui.
— Costică m-a ajutat și pe mine când eram tânăr.
Acum e rândul meu.
Din ziua aceea n-am mai fost singură.
Vecinele au început să vină cu perdele cusute de ele.
Altcineva a adus miere.
Altcineva dulceață.
Casa aceea a început să prindă viață odată cu oamenii din jurul ei.
După aproape un an, cele patru camere erau curate, luminoase și pregătite pentru oaspeți.
Am deschis o pensiune mică.
I-am pus numele „La Verginia”, după mama.
Nu mi-am imaginat niciodată că vor veni atât de mulți oameni.
În primul weekend toate camerele s-au ocupat.
Apoi și în următorul.
Și încă unul.
În ziua în care am sărbătorit un an de la deschidere, curtea era plină.
Copiii alergau prin iarbă.
Mesele erau întinse.
Vecinii zâmbeau mândri.
Atunci mi-a sunat telefonul.
Pe ecran apărea un număr pe care îl ștersesem demult.
Am răspuns.
— Doina…
Sunt Cătălin.
Vocea lui nu mai avea deloc siguranța de altădată.
— Am o problemă.
Magazinul merge prost.
Mă gândeam…
dacă m-ai putea împrumuta cu niște bani.
Îi dau înapoi.
Promit.
Am rămas câteva clipe privind oamenii din curte.
Apoi mi-am coborât privirea spre rochia pe care o purtam.
Era aceeași.
Aceeași rochie de douăzeci de lei.
O păstrasem intenționat.
Nu pentru că nu-mi permiteam alta.
Ci pentru că nu voiam să uit niciodată femeia care plecase de la notar cu ea pe umeri și cu inima făcută bucăți.
— Cătălin…
Îți mai amintești ce mi-ai spus în ziua divorțului?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Mi-ai spus să-mi cumpăr și eu o rochie ca lumea.
Ei bine…
astăzi port exact aceeași rochie.
Și în curtea mea sunt oameni care au venit tocmai pentru ceea ce am construit cu mâinile mele.
Nu am nevoie de haine scumpe ca să mă simt valoroasă.
Am auzit că încearcă să spună ceva.
Nu l-am lăsat.
— Îți doresc să reușești.
Dar drumul meu l-am construit singură.
La revedere.
Am închis telefonul fără furie.
Fără răzbunare.
Fără să-l umilesc.
M-am întors în curte.
Pe pervazul din hol era geanta veche a mamei.
Nu mai țineam nimic în ea.
O păstram acolo ca să-mi amintească, în fiecare dimineață, că omul nu valorează cât costă hainele pe care le poartă.
Ci cât reușește să ridice după ce viața îl pune la pământ.
În seara aceea am rămas singură pe prispa casei.
Am privit luminile aprinse în camerele pensiunii și am zâmbit.
Nu pentru că fostul meu soț ajunsese să-mi ceară ajutor.
Ci pentru că, după zece ani în care mă convinsese că nu sunt suficient de bună, reușisem în sfârșit să-mi demonstrez mie însămi că nu avusesem niciodată nevoie de aprobarea lui pentru a-mi construi o viață frumoasă.